Nicușor Dan și eterna autovotare – când „independența” devine tic verbal și strategie politică

Nicușor Dan reușește, din nou, să transforme o simplă ieșire la vot într-un mic spectacol al auto-referențialității. Declarația lui – „Demult n-am mai votat pe altcineva în afară de mine” – e genul de replică ce pare spusă cu naturalețea cu care un om își amintește ce a mâncat la micul dejun, dar care ridică o întrebare serioasă:

cât timp poate un politician să joace aceeași carte a outsiderului „pur”, chiar și după ce a ajuns președinte?

De la Primăria București și până la Cotroceni, Nicușor Dan a trăit o carieră politică construită pe ideea că el nu e „ca ceilalți”. În realitate, a devenit un fel de specie aparte: politicianul care nu se recunoaște ca politician, omul care își construiește imaginea printr-o permanentă delimitare de sistem, chiar și atunci când conduce o parte din el.

Replica sa, aparent amuzantă, e însă simptomatică. Vorbește despre un președinte care își cultivă cu obstinație imaginea de candidat etern, de om „singur împotriva tuturor”, deși a câștigat deja toate funcțiile posibile. E fascinant cum Nicușor Dan rămâne într-o campanie continuă, votând, metaforic și literal, mereu pe el însuși.

Problema apare atunci când realitatea îl contrazice.

Dacă adunăm toate momentele în care Dan s-a prezentat la urne având pe buletin propriul nume, ajungem la un șir lung de candidaturi care-i demontează mitul „accidentalului politic”:

- două încercări eșuate la Primăria Capitalei,

- două mandate câștigate ulterior,

- un mandat de deputat,

și, desigur, cele două tururi ale prezidențialelor din acest an.

Nu e un simplu activist care a nimerit din greșeală pe buletinul de vot. E un profesionist al candidaturii.

Apoi vine episodul „Prima concubină a țării”.

Mirabela Grădinaru, discretă până la anonimat, îl însoțește la urne dar nu votează acolo. Presa speculează o adresă diferită, un alt domiciliu, poate o distanță birocratică între viața privată și cea oficială.

Sau poate, pur și simplu, încă un detaliu care arată că președintele României funcționează într-o realitate paralelă, în care nici măcar cei apropiați nu se aliniază perfect cu narațiunea pe care o promovează.

Ceea ce devine interesant nu e detaliul în sine, ci contrastul.

Un președinte care se laudă obsesiv cu propria independență, cu propria „puritate electorală”, se găsește într-o viață personală și instituțională care pare mai complicată decât discursul său minimalist.

În final, declarația lui Nicușor Dan nu este doar o glumă.

E un memento despre cum acest președinte își construiește identitatea politică:

- votând doar cu sine,

- raportându-se doar la sine,

- măsurându-se doar cu sine.

Un om politic care a ajuns în punctul suprem al puterii dar continuă să se prezinte ca outsider confirmă, involuntar, una dintre marile ironii ale politicii românești:

poți deveni președinte, dar tot nu scapi de obsesia celui care te-a adus în funcție – adică tu însuți.

Iar România, ca de obicei, rămâne spectatoare la un spectacol în care ego-ul, nu programul, dă tonul unei epoci politice ce devine din ce în ce mai bizară.

Redacția