România între două denazificări – una importată de la Bruxelles, alta declamată de Moscova

Scandalul declanșat de Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a MAE rus, în legătură cu decorarea veteranului Ion Vasile Banu, nu este o simplă reacție diplomatică. Este radiografia unui fenomen mult mai profund: România a ajuns prinsă într-o menghină a obsesiei geopolitice pentru „naziști”, împărțită între două discursuri paralele, dar uimitor de convergente – cel al Rusiei lui Putin și cel al establishmentului pro-european de la București.

România, țapul ispășitor perfect

Zaharova reia, în stilul ei strident, tema centrală a propagandei ruse: „denazificarea”. Dar, paradoxal, ecourile acestei retorici se regăsesc și în presa și mediul intelectual românesc, unde voci influente – de la istorici controversați ca Deletant și Howard, până la vectori locali precum Clej, Popa sau Avramescu – au găsit în decorarea unui soldat de 107 ani ocazia perfectă de a muta atenția de pe prezentul laș pe trecutul demonizat.

În realitate, Ion Vasile Banu nu e judecat ca om, ci ca simbol. În el este condamnată, de fapt, Armata Română din 1941-44, adică o generație forțată de istorie să lupte acolo unde statul o trimitea. Tânărul de 21 de ani nu putea refuza ordinul decât cu prețul execuției. Dar aceste detalii nu mai contează. În logica legii Vexler și a interpretărilor extinse, simpla apartenență devine echivalentă cu vina. Ca în vremurile staliniste, când „cine a fost” conta mai mult decât „ce a făcut”.

Când taberele ideologice se unesc în fanatism

Ironia amară este că obsesia „nazismului latent” devine puntea de legătură între două tabere aparent opuse:

- pro-europenii radicalizați, care văd „extremiști” în orice formă de conservatorism, patriotism sau reabilitare istorică,

- propaganda rusă, care vede naziști în orice stat ce sprijină Ucraina.

În votul pentru Strategia Națională de Apărare se recunoaște această fuziune. PNL, PSD, USR, UDMR și chiar AUR – partidul mereu acuzat de radicalism – votează la unison o strategie care pune „radicalizarea individuală” la același nivel cu pericolele militare. O formulare atât de vagă, încât orice disidență poate deveni, teoretic, caz penal.

În acest climat, orice încercare de a apăra istoria României devine suspectă. Oricine vorbește despre Basarabia, despre Cotul Donului sau despre antisovietismul legitim al armatei române este etichetat cu un termen unic, magic: nazist.

Uitarea convenabilă a marilor adevăruri

În timp ce Zaharova acuză România că a decorat un om pentru luptele „contra URSS”, uită că URSS însuși a început al Doilea Război Mondial cot la cot cu Germania, prin pactul Ribbentrop–Molotov, prin împărțirea Poloniei și prin anexarea Moldovei de Est. Nimeni nu-i cere explicații. Nimeni nu vorbește de crimele NKVD. Nimeni nu amintește de deportările din Basarabia.

În Europa actuală, doar România trebuie să-și condamne, ritualic, orice capitol al trecutului său. Iar dacă nu o face suficient, Moscova și Bruxelles-ul o „ajută”.

 România – stat suveran doar pe hârtie

Situația devine grotescă: România, membră NATO și UE, își folosește bugetul secretizat pentru a sprijini o țară care stăpânește teritorii românești și tolerează formațiuni cu simbolistică radicală. În același timp, își incriminează proprii eroi, își denigrează istoria și pedepsește orice interpretare alternativă la linia impusă.

Suntem într-un scenariu absurd: un stat „independent” care nu-și poate apăra trecutul, care nu are voie să aibă memorie proprie și care își tratează veteranii și istoricii ca pe un risc de securitate.

Vânătoarea de fantome a ajuns la vârf

Când până și președintele țării este acuzat de „nazism” pentru că a decorat un veteran, cercul se închide. Discursul public a devenit o competiție a exorcizării trecutului, o luptă împotriva unor fantome care nu mai există. Iar cei ce încearcă să introducă nuanțe – Troncotă, Manole, Corvin Lupu – sunt marginalizați, invitați mai degrabă pe YouTube decât în universități.

România riscă să-și piardă nu doar trecutul, ci și viitorul

O națiune care își neagă istoria nu se poate respecta pe sine. România se află astăzi într-o situație rară: este prinsă între două proiecte de rescriere ideologică a trecutului – unul occidental, obsesiv anti-extremist, și unul rusesc, cinic și imperial. Ambele folosesc același instrument: demonizarea identității naționale.

Decorarea unui veteran de 107 ani a devenit pretextul perfect pentru a ataca memoria istorică a unui popor întreg. Dar miza este mai mare: e vorba de dreptul României de a-și spune singură povestea.

Dacă renunțăm și la asta, nu va mai rămâne nimic de apărat.

De Viorel NICOLAE