O pandemie de Crăciun? Așa ceva nu au crezut națiunile că se va întâmpla și în 1918

 La fe ca acum, focarul de gripă de după primul război mondial a apărut în valuri, a dus la închiderea școlilor și la purtarea de către populație a măști de protecție pe față

 Nu este pentru prima dată când o pandemie prinde sezonul de sărbători. În decembrie 1918, pregătirile pentru primul Crăciun fără război au avut loc în mijlocul celei mai grave pandemii de după „Moartea neagră” care a fost una din cele mai violente pandemii din istoria lumii, fiind cauzată de o bacterie numită Yersinia pestis.

 Gripa 1918-19, așa zisă Gripă Spaniolă a izbucnit, de fapt, într-o cazarmă din Kansas, în Statele Unite. În dimineaţa zilei de 4 martie 1918, Albert Gitchell, bucătar de popotă la Camp Funston, s-a prezentat la infirmierie plângându-se de durere în gât, febră şi dureri de cap. Istoria îl va consemna pe Gitchell că fiind pacientul-zero al unei pandemii de o talie aproape fără precedent în analele umanităţii. 

 Ca și Covid-19, a venit în valuri. Cel mai mortal, dintre ele, a început în toamnă, a atins apogeul la sfârșitul lunii noiembrie și a continuat până în primele săptămâni din decembrie. A lovit sute de milioane și a ucis zeci de milioane în întreaga lume.
 Cercetătorii în domeniul virusologiei cred și acum că „gripa spaniolă” era, la origine, o gripă aviară. Suferind o serie de mutaţii, ea ar fi trecut pe neaşteptate bariera biologică de la păsări, la om. 

 Purtată în jurul lumii de mişcările de trupe din ultimele luni ale Primului Război Mondial, gripa spaniolă a „măturat” planeta în trei valuri succesive. La nivelul anului 1918, populaţia mondială se ridica la aproximativ 1,8 miliarde de oameni. Între declanşarea sa la începutul lunii martie 1918 şi până la ultimele îmbolnăviri din martie 1920, gripă spaniolă a infectat 500 de milioane de persoane: aproximativ unul din fiecare trei locuitori ai planetei s-a îmbolnăvit. Din rândul celor infectaţi, gripa a făcut undeva între 50 şi 100 de milioane de victime.

 Deși există similitudini între cele două pandemii - ambele sunt boli respiratorii extrem de infecțioase care se răspândesc în valuri - există, de asemenea, diferențe importante în contextele în care s-au dezvoltat, în eforturile de a le controla, în impactul lor asupra sistemelor de sănătate și modul în care oamenii au învățat să trăiască cu ei.
 Oamenii care sărbătoreau Crăciunul și alte sărbători sezoniere în 1918 nu s-au confruntat cu restricțiile pe care oamenii le vor întâmpina anul acesta.
Motivele acestei diferențe sunt multe, dacă ne uităm la câteva, putem oferi câteva lecții.

 Experiența pandemiei din 1918 a fost strâns legată de primul război mondial, care nu numai că a facilitat răspândirea rapidă, dar a și modelat în mod semnificativ răspunsurile imunitare la această. Până la armistițiul din noiembrie 1918, câștigarea războiului fusese mai importantă decât lupta împotriva gripei.

  Oficialii din domeniul sănătății publice, al armatei și al guvernului, țărilor implicate în conflictul armat, au sfătuit națiunile să „continue” în fața pandemiei care se înrăutățea și se înrăutățea.
Sir Arthur Newsholme, Șeful pentru Operatiuni Medicale de Urgență din Marea Britanie, a emis la vremea aceea, primul memorandum oficial, în octombrie, despre Gripa 1918-19.   Acesta a recomandat o serie de măsuri pentru a încetini gripa, inclusiv izolarea bolnavilor, închiderea școlii și a cinematografelor, dezinfectarea orală (gargară cu antiseptice) și avertismente împotriva „adunărilor mari de oameni”. Îmbrăcămintea nu se număra printre recomandări.

 Pentru a pune aceste cifre într-o altă perspectivă, 17 milioane de oameni au pierit în Primul Război Mondial, iar al Doilea Război Mondial avea să ucidă aproximativ 60 de milioane de oameni. Altfel spus, gripa spaniolă a ucis (mult) mai mulţi oameni decât prima conflagraţie mondială, probabil mai mulţi decât cea de a doua, şi e posibil să fi fost chiar mai ucigătoare decât ambele războaie mondiale la un loc.
 Într-un interval de doar doi ani, între 2,5% şi 5% din populaţia lumii a pierit din pricina acestei pandemii. În întreaga istorie a omenirii, doar marea ciumă din secolul al XIV-lea se apropie de proporţiile dezastrului din 1918. Organizaţia Mondială a Sănătăţii îi rezervă gripei spaniole dramatica distincţie de a fi fost „cea mai devastatoare răbufnire a unei maladii infecţioase înregistrată vreodată”.

 Unul dintre aspectele cele mai tragice ale acestei molime este faptul că făcea victime cu precădere în grupa de vârstă 20 – 39 de ani: răpunea tineri cu sănătatea robustă, aflaţi în plină putere. Boala îi afecta în mod disproporţionat pe bărbaţii tineri, femeile fiind foarte expuse doar în cazul în care erau însărcinate – situaţie în care infecţia ducea la avort spontan, şi adesea, la decesul mamei şi al fătului. Vârful mortalităţii s-a înregistrat la persoanele aflate în jurul vârstei de 28 de ani. Piereau oamenii cei mai dinamici: soldaţii întorşi de pe front, tinerii taţi, tinerele mame, stâlpii şi speranţa societăţii.

Niciuna dintre măsuri nu a fost obligatorie, iar responsabilitatea pentru implementarea acestora a revenit autorităților locale, care le-au adoptat în mod fragmentar.

 Medicii și autoritățile locale au adoptat abordări divergente, unele închizând cinematografele și școlile, în timp ce alții au intervenit  mai 

 Există o serie de motive pentru care măsurile nu au fost introduse în mod sistematic. Au primat cerințele războiului înaintea pandemiei, care în opinia guvernanților, erau mai importante. Experții medicali nu erau siguri cu privire la identitatea epidemiei: natura, severitatea simptomelor și modul în care a aceasta ucide și care nu au fost conforme cu ceea ce se știa despre gripă.

 Majoritatea autorităților credeau că gripa este cauzată de un bacil, dar testarea sistematică era imposibilă, deoarece era dificil să te izolezi de bolnavi și să crești culturi, rezultate din recoltările testării oamenilor.

Atitudinile publice au contat. 

 Gripa a fost privită pe scară largă că fiind puțin mai mult decât o boală împovărătoare, considerată, că și azi, o maladie ușoară. Este puțin probabil ca persoanele care suferiseră deja patru ani de lipsuri cauzate de război, să primească sau să respecte restricții severe.

  Acesta a fost în special cauza, când s-a încheiat războiul. Nu întâmplător cel de-al doilea val a atins apogeul după armistițiu, când mii au sfidat sfaturile de sănătate publică și s-au adunat pentru a sărbători în piețe, străzi, pub-uri, case și biserici din toată țara.

 Curând după aceea, soldații dezafectați au adus gripa înapoi în Marea Britanie sau au dus-o acasă în India, Australia, Nouă Zeelandă, Canada, SUA și nu numai.

 Pe măsură ce epidemia a continuat până în noiembrie și începutul lunii decembrie, spitalele au fost copleșite de afluxul de bolnavi și pe muribunzi. Majoritatea nu aveau personal, deoarece cel puțin jumătate dintre asistenții și medicii din Marea Britanie fuseseră încorporați pe front.

 Cei aflați la dispoziție puteau oferi puțin mai mult decât asistența medicală sau îngrijirea paliativă. Nu au existat tratamente eficiente împotriva gripei sau a complicațiilor pneumonice mortale care au însoțit boala. În timp ce bolnavii au fost încurajați să caute asistență medicală, cei mai mulți au suferit și au murit în casele lor, nu sub îngrijirea nu a unui medic sau a unei asistente, ci a unui membru al familiei, prieten sau vecin.

 Înmormântările au fost oprite pe alocuri din cauza penuriei de sicrie. Până la începutul lunii decembrie, un număr tot mai mare de școli erau închise, fie ca măsură de precauție, fie pentru că profesorii și elevii se îmbolnăviseră. La fel ca acum, se credea, că școlarii răspândesc infecția, iar închiderea școlilor era privită ca o măsură necesară, dar controversată.

 Unele somități politice și medicale, s-au opus închiderii școlilor pe motiv că „o astfel de acțiune ar elibera pur și simplu copiii și le va permite să se adune în locuri în care pericolul de infecție este mai mare”.

 A închide toate școlile elementare până în noul an era o sabie cu două tăișuri.

 Spre deosebire de astăzi, copiii nu erau închiși în casele lor. Majoritatea au ajuns pur și simplu să se joace împreună pe străzile sau parcurile locale ajutând la răspândirea bolii.

 Până în ziua de Crăciun, al doilea val a scăzut în mare măsură. Perioada calmă, a oferit timp pentru reflecție și a dat naștere la depresii, furie și speranță. Umbrit de tragediile gemene ale războiului și pandemiei, acesta a fost un Crăciun inedit.

 Paginile necrologice ale ziarelor naționale și locale, care fuseseră umplute cu decese de război, erau acum, de asemenea, pline de decese cauzate de Gripa 1918-19. Au existat numeroase povești despre tineri care au supraviețuit frontului de vest doar pentru a pieri din cauza acesteia la întoarcerea lor acasă.

 La fel ca și astăzi, presa a informat subestimat populația. The Times le-a reamintit cititorilor că „această ciumă ... în general privită cu ecvanimitate, este, s-ar părea, de cinci ori mai mortală decât războiul”. Acesta a estimat că „aproximativ 6 milioane de persoane au pierit de gripă și pneumonie în ultimele 12 săptămâni” numai în Marea Britanie.

 Numărul a fost o subestimare masivă. Săptămâni mai târziu, ziarul va revizui cifra globală până la 12 milioane, dar chiar și această cifră a fost prea mică.

 Împreună cu un sentiment colectiv de pierdere, sezonul a dezlănțuit și furia. Cea mai mare parte a fost îndreptată către eșecul autorităților de sănătate publică de a preveni pandemia.

 Corespondentul medical al Manchester Guardian a declarat că epidemia „a dezvăluit neputința relativă a medicinei preventive în fața anumitor infecții”.

 Newsholme și departamentul său au fost vizați în special pentru eșecul lor de a coordona un răspuns național eficient. S-a solicitat ca, noul guvern ales al lui Lloyd George să accelereze crearea unui minister al sănătății pentru a pune sistemul preventiv al națiunii pe o bază mai bună. Vă sună cunoscut?

Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 s-a desfăşurat în plină pandemie de gripă spaniolă iar românii simpli se apărau cu mărgele din căţei de usturoi 

În octombrie – noiembrie 1918, în România şi în Transilvania, era perioada maximă de răspândire a epidemiei, la fel ca şi în restul Europei. În aceste condiţii epidemice cu totul deosebite a trebuit organizat evenimentul de la Alba Iulia, care a adunat peste 100.000 de români. Autorităţile au pregătit patru puncte de prim ajutor unde cei care aveau nevoie primeau tratament medical. 

 Istoricul Tudor Roşu, de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, a publicat o cercetare cu privire la efectele gripei spaniole asupra Marii Uniri. Documentul a fost inclus şi în volumul ”1 Decembrie 1918”, publicat de acesta în 2020.  Acesta afirmă că în urmă cu 102 ani au existat puţine măsuri de protecţie, masca fiind la momentul respectiv o mare necunoscută pentru locuitorii Transilvaniei. ”Măsurile profilactice trebuie contextualizate, fireşte, în mentalitatea epocii, cu imperativele acelor zile de noiembrie târziu. Decalajul faţă de statele apusene, unde se încercau metode moderne de profilaxie, de la măşti de protecţie la izolarea celor afectaţi, e vizibil. În spaţiul transilvan, după unele mărturii ale evenimentului de la 1 Decembrie, oamenii purtau în jurul gâtului mărgele din căţei de usturoi, în speranţa prevenirii gripei. Ideea de izolare, de a nu călători, bolnav fiind, nu exista. Exemplul octogenarului Gheorghe Pop de Băseşti, care a călătorit spre Alba Iulia într-o stare avansată a bolii, a fost perceput ca unul vecin cu eroismul. El a ajuns în oraşul unirii în 30 noiembrie, «dar oboseala drumului l-a doborât la pat. Cu toată febra ce-l muncea, el s-a ridicat, a venit să prezideze Adunarea Naţională şi să-i binecuvânteze rostul fericit»”, spune istoricul. 

 Un alt mare lider al Unirii, Ştefan Cicio Pop era departe de deplinătatea forţelor sale fizice, iar medicii îi interziseseră să părăsească patul pentru că era grav bolnav. Acesta a spus, ulterior, cu mândrie că ”boala nu m-a putut opri”.

”Desigur, în prezent astfel de exemple ar fi total negative, percepute ca facilitând răspândirea gripei, dar la 1918 paradigma era cu totul alta. Vocea Albei Iulia era mai puternică. 

 Prin urmare, cei care au absentat chiar nu au putut fac deplasarea, fizic vorbind.   Dorinţa de a lua parte la Adunarea Naţională a pierdut, în numeroase cazuri, în faţa incapacităţii fizice generate de boală”, afirmă Tudor Roşu. 

Delegaţi blocaţi acasă de pandemie 

 Cu boala spaniolă ”pretutindeni”, organizarea Adunării Naţionale a avut de suferit. Mai mulţi delegaţi ce trebuiau să reprezinte naţiunea română au lipsit de la Alba Iulia, îmbolnăvindu-se, foarte probabil, în răstimpul trecut de la delegarea lor ca reprezentanţi ai naţiunii (cele mai multe alegeri s-au organizat în 25-27 noiembrie) şi data programată pentru călătoria la Alba Iulia (în general, 29-30 noiembrie). ”Foarte posibil ca un anumit segment de deputaţi să fi lipsit de la Alba Iulia fără să fi înştiinţat comitetul organizatoric de acest lucru printr-o telegramă, după cum e la fel de posibil ca anumite telegrame sau altfel de documente, care anunţau lipsa unor deputaţi, să se fi pierdut. De asemenea, unii dintre cei care îşi anunţau lipsa nici nu apar în credenţionale/mandate, semn că între timp au fost înlocuiţi, ori de supleanţi, ori de alte persoane, iar credenţionalele schimbate. Oricum, e imposibil de stabilit numărul celor care au absentat pe caz de boală doar în baza documentelor existente. O bună parte s-au păstrat în colecţiile Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia”, completează istoricul de la Muzeul Unirii via Adevarul