Este clar că nu școala, în esența ei, este problema. Ci felul în care aceasta este organizată, impusă, structurată.
Copilul nu este văzut ca o ființă vie, cu suflet și potențial unic, ci ca o piesă brută ce trebuie șlefuită și standardizată pentru a deveni „utilă” societății.
În loc de descoperire – dresaj.
În loc de libertate – programare.
În loc de iubirea cunoașterii – repulsie față de ea.
Sistemul educațional ca linie de producție
Modelul actual de educație – industrial, standardizat, impersonal – este moștenirea unui gânditor pragmatic și foarte influent: John D. Rockefeller.
El nu și-a ascuns niciodată intenția:
„Nu vreau o națiune de gânditori. Vreau o națiune de muncitori.”
Astfel a luat naștere ceea ce putem numi azi educația de tip Rockefeller, menită nu să emancipeze, ci să formeze indivizi obedienți, apți să execute, nu să gândească critic.
Și rețeta a funcționat perfect:
Copiii încep să se urască pe ei înșiși dacă nu „se încadrează”.
- Temele devin poveri, nu instrumente de învățare.
- Creativitatea este penalizată.
- Întrebările sunt privite drept „tulburări de comportament”.
De la copil la „resursă umană”
După 12, 16 sau chiar 20 de ani de școală, ce iese din acest sistem?
Un produs finit: o „resursă umană” formatată să urmeze comenzi, să accepte ierarhii, să nu se opună.
Nu contează sufletul.
Nu contează spiritul.
Nu contează conștiința profundă.
Pentru sistem, toate acestea sunt „non-productive”.
Un copil care întreabă „de ce?” devine o problemă.
Un tânăr care gândește critic este considerat un pericol.
Un adult conștient devine o amenințare la adresa status quo-ului.
Dar dacă... am vrea altceva?
Dacă am vrea generații de gânditori, nu doar muncitori?
Dacă am promova o educație care trezește sufletul, nu îl adoarme?
Dacă am învăța copiii că viața este o experiență a conștiinței, nu o cursă între note, diplome și joburi?
Poate că ne-am elibera.
Poate că nu am mai hrăni un sistem care ne tratează ca pe o forță de muncă într-o corporație mondială, unde drepturile firmelor sunt mai mari decât drepturile ființelor umane.
A venit timpul să ne întrebăm sincer:
Aceasta este lumea pe care am construit-o noi – sau ne-a fost impusă?
Cât timp mai permitem ca propriii noștri copii să fie modelați pentru a se închide în cuști invizibile?
O educație care ignoră sufletul și transformă copilul într-un „angajat ideal” este o formă mascată de sclavie modernă.
Este timpul să ne trezim și să cerem, să construim, să fim parte dintr-un alt tip de educație – una care nu uniformizează, ci eliberează.
Distribuie dacă și tu crezi că e momentul pentru o reformă profundă, nu doar administrativă, ci umană, spirituală, autentică.
De Viorel NICOLAE
Comentarii
Trimiteți un comentariu