JOS CIZMA UKRAINEANĂ DE PE TERITORIILE ROMÂNEȘTI ILEGAL OCUPATE ÎN ANUL 1944: NORDUL BUCOVINEI, ȚINUTUL HERȚA, NORDUL ȘI SUDUL BASARABIEI! LEGILE ANTIROMÂNEȘTI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DIN UKRAINA DIN ULTIMII ANI ȘI SCOPUL LOR VENINOS - DE A DISTRUGE SUFLETUL ROMÂNESC!

 

După o serie de legi ale predecesorului său Poroșenco, în anul 2021 ca să încurce și mai mult lucrurile Zelenski promulgă ”Legea popoarelor indigene”, care nici ea nu asigură dreptul la educație în limba maternă românilor din Ucraina!
 Noua lege ar trebui să confere dreptul la cultură, informare și educație în limba maternă minorităților din Ucraina, dar ia în considerare doar etniile autohtone care nu au corespondent într-un stat național din afara Ucrainei.
 Românii din Ucraina continuă demersurile pentru a câștiga dreptul la educație în limba română. ”Populații indigene” și minorități naționale. 

 Din păcate, popoarele indigene sunt definite drept comunități etnice formate pe teritoriul Ucrainei actuale, cu propria limbă și cultură, dar fără corespondent într-un alt stat național din afara Ucrainei. Astfel, documentul asigură drepturi unor populații precum crimeenii, caraiții și tătarii crimeeni, dar nu și minorităților naționale precum rușii, românii, maghiarii, polonezii, grecii sau bulgarii de pe teritoriul Ucrainei.

 Deși Constituția Ucrainei menționează că aceste drepturi ar trebui acordate atât popoarelor băștinașe (indigene), cât și minorităților naționale, legea nu clarifică situația minorităților.

La 16 ianuarie 2020, Rada Supremă de la Kiev a adoptat Legea Ucrainei nr. 0901 ” cu privire la educația secundară generală, încă o lege din așa-numitul “pachet lingvistic” (colecție de legi care consolidează utilizarea limbii ucrainene ca limbă de stat în detrimentul utilizării limbilor minorităților naționale, cu limitări susbstanțiale ale accesului acestor minorități la limba maternă în sistemul de educație, mass-media, spațiul public etc.) – “Legea privind învățământul mediu general” (Legea Ucrainei nr. 0901 ”Cu privire la educația secundară generală”).

 Este cel puțin a treia lege limitativă din ultimii ani, după adoptarea, anterioară, a Legii-cadru privind educația (septembrie 2017) și Legea privind funcționarea limbii ucrainene ca limbă de stat. În acest fel, speranțele minorităților etnice din Ucraina (prioritar, ale comunităților română, maghiară și rusă) potrivit cărora alegerea lui Volodimir Zelenski ca președinte al Ucrainei și consolidarea regimului acestuia pot aduce modificări ale paradigmei legislative și ideologice de limitare constantă a accesului minorităților etnice din Ucraina la limba maternă se diminuează constant și rapid.

 Pe 25 septembrie 2017, Petro Poroșenko președintele Ucrainei, promulgase legea care întărește învățământul în limba ucraineană în școli, reformă criticată de autoritățile din România, Republica Moldova, Rusia și Ungaria. Cadou pentru Poroşenko la final de mandat: Rada Supremă a adoptat pe 25 aprilie 2019 în a doua lectură şi ultima legea care sporeşte obligativitatea folosirii limbii ucrainene, care oferă un statut special limbii ucrainene, în detrimentul limbilor minorităților.

 Conform Legii privind ”utilizarea obligatorie a limbii ucrainene în toate domeniile vieții”, toți cetățenii Ucrainei sunt obligați să cunoască limba ucraineană. Toți oficialii și șefii insituțiilor de stat, medicii, avocații, directorii de universități, judecătorii, militarii etc trebuie să vorbească în ucraineană, relatează presa locală. 

 Site-urile și ziarele vor trebui să aibă și o versiune în limba ucraineană sau cel puțin 50% din conținut să fie în limba ucraineană.

 Producătorii și distribuitorii de film și TV vor trebui să se asigure că 90% din conținutul lor video este în limba ucraineană.

 Cărțile vor trebui să aibă cel puțin 50% conținut în limba națională.

 Pentru utilizatorii de computere, software-ul trebuie să aibă o interfață în ucraineană, asta deși lege permite folosirea în acest caz a limbii engleze sau a oricăreia din limbile oficiale ale Uniunii Europene.

 Pentru încălcarea legii se introduce pedeapsa administrativă, iar „pentru umilirea publică și nerespectarea limbii de stat”, face referire la răspunderea penală. Legea a fost puternic susținută de către fostul președinte Petro Poroșenko. Adoptarea ei s-a făcut într-un parlament dominat de susținători ai lui Poroșenko, care au aplaudat zgomotos și au ovaționat adoptarea ei. În tot acest timp, sute de persoane – fluturând steagul național al țării – au manifestat în fața clădirii Radei Supreme, pentru a-și arăta sprijinul față de lege.

 ”Acesta este un moment istoric, un moment pe care ucrainienii îl așteaptă de secole, pentru că până acum ei nu au putut să beneficieze de dreptul la propria lor limbă”, a spus deputatul Mikola Kniajițki, unul din inițiatorii proiectului. Președintele recent ales Volodimir Zelenski a avut o atitudine ambiguă pe acest subiect. El însuși vorbitor curent și mai frecvent de rusă (în timp ce ucraineana o vorbește la un nivel mult mai prost), Zelenski a spus că are mai multe obiecții față de lege, însă principalul lui scop este ”să unească și nu să dividă” țara.

    

 În anul 2018 Parlamentul de la Kiev a adoptat și o altă controversată lege a educaţiei, care a introdus sistemul de 12 clase în Ucraina şi extinderea utilizării limbii ucrainene în sfera educaţiei. 

 Conform acestei legi, studiul în învăţământul secundar şi superior în Ucraina se face exclusiv în limba de stat (ucraineană), iar educaţia în limbile minorităţilor este disponibilă doar în grădiniţe şi şcoli primare. De asemenea, legea presupune ca toate evenimentele culturale să aibă loc în mod obligatoriu în limba de stat, iar spectacolele teatrale în alte limbi trebui să fie însoţite de subtitrări în limba ucraineană. Evenimentele publice pot avea loc doar limba ucraineană sau engleză. Nerespectarea cerinţelor legislaţiei lingvistice se pedepsesc cu amenzi usturătoare. Această lege a fost intens criticată de țări precum Ungaria și Rusia, iar într-o măsură ceva mai mică de Polonia și România.

 Legea care le interzice sutelor de mii de români din Ucraina să-şi mai vorbească limba maternă: ”Ne aşteaptă vremuri mai grele decât înainte de Unire“ spune Alexandrina Cernov trăgea un semnal de alarmă încă din anul 2018! ”Rada Supremă din Kiev se pregăteşte să adopte o lege a limbii ucrainene, care va lovi în minorităţile naţionale. Românii, care au reuşit să-şi păstreze limba în ultimul secol, se tem că procesul de ucrainizare forţat va duce la vărsare de sânge. Autorităţile româneşti de la Bucureşti nu au luat nicio poziţie oficială. În Cernăuţi, spune academicianul Alexandrina Cernov din Cernăuţi, situaţia este tensionată. Pe de o parte, viaţa lor va fi afectată de hotărârea adoptată de Biserica Ortodoxă Rusă de a întrerupe legăturile sale cu Patriarhia de la Constantinopol, căreia îi reproşează că doreşte să recunoască o Biserică ortodoxă ucraineană independentă de Moscova. Pe teritoriul Ucrainei sunt 134 de parohii româneşti, dintre care 127 în actuala regiune Cernăuţi. În ultima sută de ani, slujbele se ţin în limba română, chiar şi în perioada austriacă. Enoriaşii spun că nu le vor da drumul ucrainenilor în biserică ca să propage limba ucraineană. Situaţia este atât de încordată, că am vorbit cu câţiva preoţi care au spus că în cazul în care cei din biserica lui Filaret vor fi foarte insistenţi, se poate ajunge la vărsare de sânge, pentru că ţăranul nu este profesor. El îşi apără credinţa“.

 Alexandrina Cernov spune că pentru românii de aici este o perioadă mai grea decât cea înainte de Marea Unire, mai ales în lumina declaraţiilor lui Vladimir Putin care a spus că Rusia, în toată istoria sa, a apărat creştinătatea şi o va apăra mai departe. Tabloul religios este imprevizibil în Cernăuţi. ”Ar fi bine să ne păstrăm limba română în biserică. Dacă ne iau limba română din şcoală şi ne-o iau şi din biserică, ne ucrainizează foarte uşor. Ştiţi ce se poate întâmpla? Eu bănuiesc că, în momentul în care se termină tot procesul religios pe relaţia Constantinopol-Moscova-Kiev şi limba în bisericile româneşti va fi înlocuită cu cea ucraineană, foarte multe sate vor cere să treacă sub Patriarhia lui Daniel“. ”Ne aşteaptă vremuri mai grele decât cele premergătoare Unirii“.

 Academicianul spune că noi, românii, sărbătorim Unirea prin ”manifestări simple şi camuflate“. În schimb, autorităţile ucrainene au elaborat o lege a învăţământului prin care nu se mai permite predarea materiilor în limba română în şcolile din localităţile locuite de români, ci numai în limba ucraineană, iar Rada Supremă de la Kiev a votat în prima citire, aşa se numeşte la ei, o lege prin care limba ucraineană va fi obligatorie, iar inspectorii care vor descoperi că se vorbeşte în altă limbă decât cea ucraineană vor aplica amenzi. ”Ne aşteaptă vremuri grele, mai grele decât cele premergătoare Unirii. Sub stăpânire austriacă am avut dreptul, în clasele primare, să învăţăm în limba română. Practic, în secolul XX am avut patru limbi de stat: germană, română, rusă şi acum ucraineană. Dacă împărţim 100 la 4 înseamnă că fiecare generaţie a fost nevoită să vorbească o altă limbă. Ţăranul nostru tot româneşte vorbea. Până când şi satele ucrainene vecine cu noi vorbeau limba română“, spune academicianul. ”O mare lovitură împotriva minorităţilor naţionale“. 

 Proiectul de lege al Radei Supreme, adoptat, în primă lectură la data de 4 octombrie 2018, a venit pe fondul unui trend deja confirmat de consolidare a identităţii naţionale ucrainene prin reducerea drepturilor de care bucură minorităţile naţionale din Ucraina, spune dr. Dorin Popescu, fost diplomat al României la Cernăuţi, actualmente preşedinte al Asociaţiei ”Casa Mării Negre /Black Sea House“. ”Proiectul este văzut de către comunitatea românească din Ucraina drept o «mare lovitură împotriva minorităţilor naţionale, inclusiv împotriva românilor din regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia»“, spune fostul diplomat.

 Documentul adoptat în Radă include controversatul articol 7 al Legii-cadru privind Educaţia, adoptată în septembrie 2017, care limitează dreptul la studii în limba maternă şi împotriva căruia s-au pronunţat în mod repetat românii din Ucraina, dar şi Budapesta şi Bucureştiul.

 Articolul 21 al proiectului de lege privind limba ucraineană prevede editarea presei scrise doar în limba de stat. Astfel, ”Toate versiunile lingvistice trebuie să apară sub acelaşi nume, să corespundă conţinutul, volumul şi modalitatea de tipar, ediţiile trebuie să aibă aceeaşi numerotaţie şi să fie tipărite în aceeaşi zi”. Astfel, consideră diplomatul, după adoptarea legii în această formă, dacă redacţiile publicaţiilor în limba română din Ucraina (“Concordia”, ”Libertatea Cuvântului”, ”Zorile Bucovinei”, ”Gazeta de Herţa”, ”Monitorul de Hliboca”, publicaţiile periodice, poate chiar ”Mesager bucovinean”) doresc să editeze ziarul sau revista lor în altă limbă, sunt obligate să traducă integral conţinutul articolelor în limba de stat. 

  Aşadar, potrivit evaluărilor românilor din nordul Bucovinei, “în cel mai bun caz presa românească scrisă din Ucraina va deveni bilingvă”. Acelaşi articol prevede că ”în zona de distribuire a unui organ de presă trebuie să fie distribuită aceeaşi ediţie, în limba ucraineană”.  Dacă redacţia respectivă îşi doreşte să editeze un ziar integral în limba română, aceasta va trebui să garanteze editarea unui ziar cu acelaşi nume, tradus integral în limba ucraineană, care va putea fi abonat sau cumpărat; în acelaşi timp, toate cheltuielile de traducere şi de tipar vor fi pe seama editorilor, în caz contrar va fi retrasă licenţa. Editurile din Ucraina vor fi obligate prin această lege să publice cărţi în limba ucraineană în proporţie de cel puţin 50% pe parcursul unui an.

 Articolul 25 al proiectului de lege prevede că “evenimentele publice se vor desfăşura doar în limba ucraineană”. Organizatorul unui eveniment public va asigura traducerea integrală în limba de stat a acestuia dacă cineva dintre participanţi va vorbi într-o altă limbă decât cea ucraineană.

 Articolul 36 al proiectului de lege prevede că numele şi prenumele cetăţenilor ucraineni vor fi scrise doar în limba de stat, „potrivit regulilor de ortografiere ucraineană”, Este interzisă traducerea în alte limbi a numelor localităţilor şi a instituţiilor de stat. Această prevedere afectează direct scrierea numelor localităţilor, inclusiv a celor locuite de minorităţi. Românii din Ucraina vor fi astfel lipsiţi de dreptul de a păstra numele localităţii lor în limba maternă. Proiectul de lege se referă şi la anunţuri (afişe) stradale: acestea trebuie să fie amplasate în formă scrisă doar în limba ucraineană sau în limba ucraineană cu traducere în limba română/altă limbă.

 Proiectul de lege prevede şi susţinerea testărilor independente, la absolvirea şcolii de cultură generală, doar în limba ucraineană. Autorii proiectului de lege privind limba ucraineană au exclus din text o prevedere importantă pentru minorităţile naţionale: «Statutul limbii ucrainene ca limbă de stat nu poate să fie un temei pentru încălcarea drepturilor lingvistice sau ale necesităţilor lingvistice ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale».

 Oficialii de la Kiev au salutat cu pompă adoptarea acestui proiect de lege. Se aşteaptă adoptarea finală a textului fără modificări care ar putea salva minoritatea română din Ucraina, ale cărei mijloace de conservare a identităţii devin din ce în ce mai slabe. Proiectul de lege a provocat reacţii în Parlamentul European şi la Budapesta – nu şi la Bucureşti.

 Un grup de 19 europarlamentari au apreciat, într-o scrisoare trimisă autorităţilor ucrainene, că legea respectivă încalcă în mod flagrant drepturile minorităţilor, spune dr. Dorin Popescu.   Noua lege care loveşte atât de puternic în minoritatea română din Ucraina va fi adoptată după o a doua lectură finală, în plen, urmând să fie apoi promulgată de către preşedinte.   Cotidianul Adevărul a solicitat un punct de vedere oficial şi de la Ministerul Afacerilor Externe şi de la Ambasada României de la Kiev, care nu au răspuns până la data publicării acestui material.

 Câţi români trăiesc în Ucraina În Ucraina trăiesc între 400.000 şi 500.000 de români.

 Datele nu sunt certe însă, spune diplomatul. Fiecare parte operează cu date diferite. Partea ucraineană disociază între români şi moldoveni. Din evaluările generale ale comunităţii româneşti de acolo, cifrele arată aşa: 250.000 în regiunea Cernăuţi (nordul Bucovinei şi Herta), 130.000 în sudul Basarabiei (regiunea Odessa) şi 40.000 în Transcarpatia. Conform datelor oficiale ale MAE, comunitatea românească reprezintă a treia etnie ca pondere din Ucraina, după ucraineni şi ruşi. 

 Iată repartiţia numerică a etnicilor români pe zone şi localităţi: în regiunea Cernăuţi

-181.780 de românofoni, în regiunea Transcarpatia

- 32.152 de etnici români; trăiesc, în principal, în raioanele Teaciv şi Rahiv.

- În regiunea Odesa, la ultimul recensământ al populaţiei, s-au declarat români 724 de persoane, iar 123.751 moldoveni. Alte regiuni locuite în mod compact de români: Kirovograd, Nikolaev, Herson, Ananiev, Balta.

Jumătatea de răsărit (cuprinsă între Prut, Nistru, Dunăre și Mare) a principatului românesc Moldova fusese răpită de ruși în anul 1812. Reprezentanții legitimi ai acestui străvechi rământ românesc, întruniți în ”Sfatul Țării”, vor vota Unirea cu Patria-Mamă România la 27 Martie 1918.

Țara de Sus a principatului românesc Moldova răpită de imperiul austriac în anul 1775 a fost denumită de atunci Bucovina de către ocupanți. Ei au dus o politică sistematică de deznaționalizare a românilor, favorizând infiltrarea din nord a malorușilor în special...

 După Primul Război Mondial când imperiul s-a destrămat, la 28 noiembrie 1918 Congresul General al Românilor bucovineni au votat unirea acestui străvechi teritoriu românesc cu Patria sa Mamă România.

 După 22 de ani, satrapul stalin dă ultimatum României și-i răpește nordul Bucovinei și Basarabia în urma înțelegerii cu Germania (pactul ribbentrop-molotov din august 1939). Pe 2 august 1940 Basarabia va fi și ea sfâșiată la cererea Ukrainei care a primit cadou și ocupă ilegal și astăzi nordul și sudul Moldovei dintre Prut și Nistru unde ca și în nordul Bucovinei comite genocid cultural contra românilor.

Tot sudul și nordul Basarabiei, nordul Bucovinei și Ținutul Herța se află din anul 1944 sub ocupație ilegală ukraineană, românii fiind supuși unui feroce genocid etnic și cultural. Este interzisă limba română în școli, pentru distrugerea deliberată a moștenirii culturale a poporului român, scopul fiind desigur dispariția totală a românilor! Ukraina parte a Rusiei care nu a existat ca stat ridica chiar mai înainte de Primul Război Mondial pretenții insolente asupra Bucovinei și asupra Basarabiei - jumătatea dintre Prut și Nistru a Principatului Românesc Moldova.

 La o sută de ani de la răpirea sa de către țariști în anul 1812 care au denumit-o de atunci Basarabia, timp în care românii din acest teritoriu au fost supuși unei feroce denaționalizări prin biserică, școală și administrație și au venit sau au fost colonizați aici ukraineni, ei românii rămăseseră totuși peste 70% din populație (Ion Pelivan: Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă ROMÂNIA LA 27 Martie 1918 - Harta Basarabiei, procentajul populației Basarabiei. București 1919, ”Cartea Românească”).

 Printr-o propagandă mincinoasă, falsificând date etnice și istorice, Ukraina va pretinde nordul Bucovinei și Basarabia conform apetitului său anexionist susținut de patronii săi germano-austrieci.

 Malorușii revendicau zone mari din Galiția, Volânia, Transcarpatia, Maramureș, Caucaz și Crimeea. 

 Nu ne facem deci iluzii că Unirea Basarabiei cu România ar fi durat prea mult sub puterea pumnului german! Malorușii deja dezertau masiv în Primul Război Mondial din armata țaristă și erau pregătiți în Germania și Austria pentru a-și face o țară pe seama vecinilor lor români, polonezi și ruși.

 În America au scos o hartă în anul 1920 cu pretențiile teritoriale ale Ukrainei anexate la memorandumul adresat guvernului Statelor Unite pentru recunoașterea republicii populare ukrainene, prezentat de ”misiunea ukraineană”.

 Solicitau ruperea și anexarea din România Mare a mari părți din Basarabia (cu accesul la Marea Neagră și Dunăre), a Bucovinei și a Maramureșului! 

 Cu această hartă Ukraina se prezenta Americii a fi o ”țară” cu 330.000 mile pătrate adică… 854.700 km² (azi după toate împroprietăririle masive de după război cu teritorii străine are numai 603.628 km²!) Ukraina se prezenta Americii a fi o ”țară” cu 330.000 mile pătrate adică… 854.700 km² (azi după toate împroprietăririle masive de după război cu teritorii străine are numai 603.628 km²!) și o populație de 45 milioane locuitori, cu forma de guvernământ ”republică”, stabilită în anul 1917 (sub patronaj germano-austriac) și capitala la Kiev…

 Poate-i mai prezintă și azi o astfel de hartă Americii… are de ”recuperat” diferența de 250.000 km² de la Rusia pe care nu i-a căpătat încă…

 După ce au trădat Antanta trecând în tabăra patronilor lor tradiționali germano-austrieci care i-au recunoscut ca stat și le promiteau teritorii vaste pe seama vecinilor lor români, polonezi și ruși, au schimbat barca când s-a scufundat și au mers la Conferința de Pace de la Paris a Aliaților cu aceleași hărți și revendicări...

 Din România, ukrainenii revendicau mari părți din Basarabia - jumătatea de est a principatului românesc Moldova răpită de țariști la 1812, ”Țara de Sus” a Moldovei răpită de Imperiul Habsburgic la 1775, denumită apoi de austrieci Bucovina în care acestia au dus o politică de deznaționalizare feroce a românilor, favorizând infiltrarea din nord a malorușilor în special și Maramureșul întreg. Aceste teritorii românești se reuniseră cu Patria-Mamă ROMÂNIA la 27 Martie, 28 Noiembrie și respectiv 1 Decembrie 1918 prin voința reprezentanților lor aleși. 

 Ukraina mai revendica mari părți din Polonia și Rusia la Conferința de Pace de la Paris din anul 1919. Pe acea hartă confecționată de ukraineni, la vest luau din teritoriul Poloniei până aproape de Varșovia. La nord, est și sud-est se rotunjeau bine pe seama rușilor și te întrebi ce căutau în Crimeea și Caucaz?

Românii adevărați nu se vor resemna niciodată cu schilodirea Patriei lor pusă la cale de sovieto-germani prin pactul criminal ribbentrop-molotov din 23 august 1939. În baza lui, sovieticii au răpit României Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța în 26-28 iunie 1940 și apoi prin Convenţia de armistiţiu, semnată în noaptea de 12/13 septembrie 1944... După sfârtecarea României în anul 1940 și în anul 1944, sovieticii au organizat un adevărat genocid contra românilor basarabeni și bucovineni, au sfâșiat și Basarabia pe 2 august 1940 oferind cadou Ukrainei alături de nordul Bucovinei și Ținutul Herța, nordul și sudul României dintre Prut și Nistru - Pământ Românesc pe care îl ocupă ilegal până în ziua de azi! La ceea ce a mai rămas din Basarabia, după ce i-a fost confiscată de Ukraina ieșirea la mare și accesul la Dunăre, precum și fortărețele Cetatea Albă și Hotin ale gloriosului domnitor Ștefan cel Mare, Stalin a adăugat o fâșie de-a lungul Nistrului din pomenita R.S.S.A.M. , rezultând țarcul care a rămas până azi…

CUM A FOST HĂCUITĂ BASARABIA PE 2 AUGUST 1940 DE CĂTRE UKRAINA. 

Doar după o săptămână de la intrarea Armatei Roşii pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord (consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov), deja la 3-4 iulie 1940, Biroul CC al PC (b) şi Prezidiul Sovietului Suprem ale Ucrainei emit un şir de hotărâri cu privire la formarea pe teritoriul Bucovinei de Nord şi al Basarabiei a organelor puterii locale, a comitetelor judeţene executive şi ale PC(b) din Ucraina. E greu de înţeles, ce drept juridic avea Ucraina de a-şi forma organele puterii locale în teritoriile care nu se aflau sub jurisdicţia ei. Poate, în atmosfera euforiei legate de alipirea unor noi teritorii, Moscova nu a observat o asemenea depăşire de împuterniciri din partea Kievului? Lucru greu de închipuit. Cu certitudine ”centrul” i-a delegat conducerii Ucrainei aceste împuterniciri. Dar deocamdată nu este cunoscut documentul care ar fi legitimat acest act şi, în acest caz, hotărârile menţionate mai sus par a fi ilegale.

După ce stalin răpise Basarabia de la sânul Patriei Mamă România pe 28 iunie 1940, invocându-se tendinţa arzătoare de reunire a moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului și că ea nu mai putea fi neglijată, ajungând la apogeu, la 10 iulie 1940 şedinţa comună a Biroului Politic al CC al PC (b) unional şi a SKN (Sovietului Komisarilor Norodnici) din URSS la care au asistat I.Stalin, V.Molotov, K.Voroşilov, M.Kalinin, Gh.Malenkov, A.Andreev, A.Mikoian, L.Beria, I.Şvernic ş.a., a susţinut ideea ”reunirii populaţiei(!) moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia (!) moldovenească a RASSM”. În aceeaşi zi ştirea a fost difuzată de radioul unional pe întreg teritoriul URSS şi preluată de presa de partid Pravda, Izvestia, Sovetskaia Ucraina, Moldova Socialistă ş.a. Mitinguri de susţinere a ”politicii naţionale leniniste, promovate de către partid şi Guvernul Sovietic” au fost de urgenţă organizate la Moscova, Kiev, Tiraspol, Bender, Soroca, Orhei, Chişinău, Akerman, Ismail. Ziarul Pravda din 11 iulie 1940 publică articolul de fond întitulat ”Trăiască poporul moldovenesc, liber şi reunit”, în care se scria: ”RSSM Unională va avea o suprafaţă de circa 50 mii kilometri pătraţi (adică 45.638 km. pătraţi – suprafaţa Basarabiei şi 8,1 mii – a RASSM), iar populaţia ei va constitui circa 3,7 mil. de locuitori. Astfel, viitoarea RSS Moldovenească va avea un teritoriu mult mai vast decât unele state europene: Belgia, Olanda, Elveţia”. Neintenţionat, prin aceste cifre grăitoare, Pravda a presupus reunirea întregii Basarabii cu întreaga RASSM.

”În jurul problemei teritoriilor … anumite contraziceri (între conducerea autonomiei moldoveneşti de peste Nistru şi Kiev) existau încă din momentul formării RASSM în anul 1924”, se spune în unul dintre documentele de arhivă. La insistenţa populaţiei băştinaşe, în iulie 1940, după 16 ani de aflare a RASS Moldoveneşti în componenţa Ucrainei, conducerea autonomiei s-a adresat Sovietului Komisarilor Norodnici (SKN) al URSS cu rugămintea ”reunirii Basarabiei cu RASS Moldovenească” (Ziarul Pravda, 10 iulie 1940). SKN a acceptat această propunere şi, conform hotărârii Sovietului Suprem al URSS ”cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” din 2 august 1940, s-a procedat la ”repartiţia populaţiei Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a RASS Moldoveneşti între RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească”. Însă, în stilul autoritar bolşevic de atunci, deciziile cruciale în această problemă vitală pentru moldoveni, au fost luate de Moscova şi Kiev, argumentele părţii moldoveneşti fiind trecute pe ultimul plan.

”Calul troian” ruso-ucrainean. 

 Evenimentele următoare au demonstrat însă că prin formularea ”reunirea populaţiei moldoveneşti” hotărârea Moscovei cu privire la formarea RSS Moldoveneşti conţinea un şiretlic, pe care îndată l-a şi pus în aplicare partea ucraineană.

Profitând de faptul că Ucraina a fost obligată să procedeze la ”reunirea populaţiei moldoveneşti” şi nu neapărat la ”reunirea teritoriilor moldoveneşti”, Nikita Hruşciov cu ceilalţi conducători de atunci ai RSS Ucrainene au pus la cale un plan de deznaţionalizare a populaţiei băştinaşe, adică de ”ucrainizare peste noapte” a moldovenilor. Presa Ucrainei şi cea centrală a început să publice un şir de ”materiale ştiinţifice”, în care se tratau preconceput, doar de pe anumite poziţii, procesele istorice de formare a componenţei naţionale a populaţiei Basarabiei şi a RASSM.

 Bunăoară Izvestia, din 3 iulie 1940, în articolul de proporţii ”Istoria Basarabiei şi a Moldovei” susţinea că ”există probe ce demonstrează că slavii locuiesc aici (adică în Basarabia şi RASSM) din cele mai străvechi timpuri. Conform surselor greceşti, pe timpul Împărăţiei Dacilor, triburile slave locuiau nu numai în Basarabia, dar şi pe teritoriul cnezatelor dunărene”. Până şi titlul denotă cunoştinţele aproximative ale autorului în domeniile istoriei şi ale geografiei (precum scriu unii şi în zilele noastre - ”Moldavia i Pridnestrovie”). Însă bate la ochi data apariţiei acestei publicaţii – 3 iulie 1940, adică cu o săptămînă până la şedinţa comună a Biroului Politic al CC al PC (b) unional şi a SKN din URSS, unde a fost discutată şi susţinută ideea cu privire la formarea RSSM. Cu alte cuvinte, ”calul troian” a fost pregătit din timp, văzîndu-i-se de la o poştă ”urechile” ucrainene…

 Moscova acceptă scenariul Kievului. După o mulţime de răsturnări de fapte istorice sub care nu şi-ar fi pus semnătura nici un savant onest, Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucrainene M.Greciuha i-a expediat, pe data de 22 iulie 1940, la Moscova, secretarului CC al PC(b) din URSS Gh.Malenkov ”Nota informativă cu privire la proiectarea frontierei de stat a RSS Moldoveneşti cu Ucraina”. În ea se afirma că: ”1. Bucovina de Nord (474.617 locuitori) e populată majoritar de ucraineni, sau cum li se mai spune – rusini, şi de guţuli, precum şi de o parte neînsemnată a popoarelor de alte naţionalităţi, care nu au nimic comun cu originea moldovenilor. De aceea nu trezeşte nici un fel de îndoieli faptul că toată Bucovina de Nord trebuie să fie inclusă în componenţa RSS Ucrainene”. Deşi în susţinerea acestei afirmaţii nu au fost aduse nici un fel de cifre concrete, ea totuşi a fost luată în consideraţie de Gh.Malenkov, adept fidel al poziţiei Ucrainei. Datele expuse de partea moldovenească au fost ignorate.

Peste 5 săptămâni după aceasta, când Bucovina de Nord a fost deja alipită la Ucraina, noile autorităţi au efectuat un recensământ al populaţiei din regiune. Conform chiar surselor ucrainene (”Date oficiale ale Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucrainene” din 31 august 1940), 136.184 persoane (28,6% din întreaga populaţie) au insistat că sunt de naţionalitate moldoveni, iar 121.265 (26,48%) – că sunt români. În aşa mod, cei care, potrivit lui M.Greciuha, nu aveau ”nimic comun cu originea moldovenilor”, constituiau în realitate cifra de 55,8% din întreaga populaţie a Bucovinei de Nord.

Într-un mod similar, a fost argumentată de M.Greciuha şi necesitatea alipirii judeţului Hotin. Conform aceleeaşi Note informative, acolo locuiau ”…în marea majoritate ucraineni (adică rusini şi chiar guţuli), cu excepţia unui număr neînsemnat de moldoveni, împrăştiaţi prin tot judeţul, cu o concentrare doar în 16 localităţi ale plasei Briceni şi în 7 localităţi ale plasei Secureni…”. ”Datele statistice denotă că acest ”număr neînsemnat” de moldoveni constituia pe atunci circa 47%, ucrainenii–circa 25%, (ruşii – 13,6%, evreii – 9,2%, alte naţionalităţi – circa 5%). Mai mult ca atât, în vara lui 1940 cei 1.589 de bielaruşi şi 2.193 de polonezi din judeţ au fost reînregistraţi ca ucraineni, iar 22 de sate moldo-ucrainene au fost înregistrate ca pur-ucrainene.

„În judeţul Akerman/Cetatea Albă locuiesc 368.252 persoane, inclusiv 39.1% ucraineni şi ruşi… iar moldoveni – doar 19,6%. Reieşind din aceasta, – scria lui Malenkov Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei, socot că judeţul Akerman la fel trebuie alipit în întregime la RSS Ucraineană”.

Deoarece datele ultimului recensămînt (1930) indicau aici aflarea a numai 20,5% de ucraineni, conducerea de la Kiev a mai recurs la un fals, adăugând la acest indice şi cele 17,3% de ruşi. Astfel, ponderea ”ruso-ucrainenilor” s-a majorat până la 37,8 % (dar nu până la 39,1%, cum era scris în Notă). Cu siguranță, în caz de necesitate, partea ucraineană ar fi găsit o modalitate să-şi ”alipească” şi o altă etnie slavă – bulgarii, ce constituiau în judeţ 17,3% din populaţie.

 Conducerea RASS Moldoveneşti (secretarul Comitetului regional al PC (b) Borodin, Preşedintele SKN Constantinov şi Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem Brovco) a propus ca frontiera de sud a RSS Moldoveneşti să fie demarcată cu includerea în componenţa Moldovei a plaselor Reni, Bolgrad, Ismail, a judeţului Akerman, toate cu o populaţie majoritară moldovenească. Bunăoară, oraşul Ismail era caracterizat ca ”un centru de atracţie culturală şi economică a plaselor Reni, Bolgrad, Ismail şi a unor plase din judeţul Cahul”. Însă Moscova şi în acest caz a luat în consideraţie doar ”argumentele” lui M.Greciuha. Vizavi de judeţul Ismail, Kievul din nou a ”contopit” procentul populaţiei ucrainene cu cel al ruşilor , obţinînd în total 34,7%. ”Socot (din nou declară autoritar M.Greciuha) că judeţul Ismail trebuie transmis RSS Ucraineane, reieşind din următoarele considerente”:

a) însuşi oraşul Ismail e populat aproape în exclusivitate de ucraineni şi parţial de ruşi;

b) bulgarii şi găgăuzii, care formează 33,3% din populaţia judeţului, în calitate de triburi slave, au mai mult comun cu ucrainenii, decît cu moldovenii” (de fapt găgăuzii sunt o etnie de provenienţă turcă);

c) Dunărea, ca magistrală acvatică nesupusă îngheţului, e legată cu Marea Neagră şi poate fi folosită efectiv de către flota fluvială şi cea maritimă ale RSS Ucrainene. Nu are sens dispersarea Dunării în sfere de influenţă – atât din punct de vedere economic, cât şi strategic”.

Precum se vede, Kievul nici nu-şi voalează cumva tendinţa de acaparare totală a acestui însemnat port maritim al Basarabiei, motivând că dispune de ”flotă fluvială şi maritimă”.

Scopul scuză mijloacele? Argumentele reprezentanţilor Ucrainei – atunci când acest lucru le era convenabil – se bazau pe datele statistice ale recensământului din anul 1927, nepublicate oficial, şi deci, puteau fi tratate în mod arbitrar. Pe când conducerea RASS Moldoveneşti în Nota sa informativă a folosit cele mai proaspete, la acel moment, materiale oficiale – ale recensământului populaţiei Basarabiei, efectuat în anul 1930. Bunăoară, cifrele oficiale indicau că în judeţul Ismail moldovenii constituiau 37,9% din întreaga populaţie, ruşii – 29.7%, ucrainenii – 4,7%, bulgarii – 19,2%, găgăuzii – 0,9%, alte naţionalităţi – 7,6%. Cu toate acestea, Ucraina (care în Nota ei, precum se vede mai sus, intenţionat nu a indicat procentul moldovenilor) şi-a alipit şi acest judeţ.

 Îngrijorarea Kievului pentru soarta limbii ucraineane ca motiv pentru acaparare de teritorii! Potrivit tov. Greciuha, ”În RASS Moldovenească sunt înregistraţi 572.339 locuitori, dintre care: 30,2% moldoveni, 12,8% alte naţionalităţi şi 57% – ucraineni, ultimii populând masiv raioanele Kodîma, Pesceanca, Ananiev, Valea-Guţulului, Ocna-Roşie, Cerneanca, Balta, Kotovsk”.

Dacă Ucraina a reuşit (prin falsificări de date statistice) alipirea Bucovinei de Nord şi a judeţelor basarabene, populate majoritar de români (moldoveni), atunci în cazul de faţă ea n-a avut probleme cu … restituirea acestor raioane pur-ucraineşti…reieşind şi din faptul, că la formarea RSS Moldoveneşti… toate şcolile vor trece, în mod obligatoriu, la ”limba moldovenească” şi acolo poate dispare limba ucraineană, iar raioanele menţionate se învecinează nemijlocit cu RSS Ucraineană”.

 Astfel, viitoarea RSS Moldovenească a mai pierdut şi 8 (!) raioane din componenţa RASSM, situate pe malul stâng al Nistrului. Iar zecile de mii de moldoveni de acolo, în opinia noilor autorităţi, nu posedau acelaşi drept la limba lor maternă, astăzi ei fiind complet ucrainizaţi.

Iată cum a procedat Ucraina în cazuri similare. În total, la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşi a avut de câştigat: Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, care şi-a alipit pământuri populate de 1,7 mil locuitori. Pentru a scădea ponderea moldovenilor, pe parcursul lunii octombrie 1940, în judeţele Ismail şi Akerman au fost strămutate circa 10 mii de familii din regiunile Sumî, Viniţa, Lvov, Volîn şi Kameneţ-Podolsk.

Primind diferite înlesniri din partea statului, ucrainenii sosiţi aveau misiunea să ”absoarbă” şi să ”dilueze” băştinaşii, transformându-i (la ei acasă!) într-o minoritate naţională. Misiune, pe care, se pare, au şi dus-o la bun sfîrşit…

2 AUGUST, 1940: tăiere ”pe viu” din trupul Moldovei!

 La 2 august 1940 Sesiunea VII a Sovietului Suprem al URSS a abordat chestiunea ”Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale şi includerea Bucovinei de Nord, a judeţelor Hotin, Akerman şi Ismail ale Basarabiei în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene”.

Trebuie menţionat că o asemenea formulare a chestiunii trezeşte multe nedumeriri printre istorici. Dacă prima parte a ei este clară, fiind vorba despre formarea RSSM în baza reunirii Basarabiei cu RASSM, atunci cealaltă trezeşte multe dubii.

În primul rând, la această dată încă nu era determinată definitiv componenţa naţională a populaţiei din judeţele sus-pomenite, desprinderea lor din componenţa Basarabiei neavând nici un motiv sau suport statistic. Transmiterea în jurisdicţia Ucrainei a celor 8 raioane transnistrene nici nu şi-a găsit vreo formulare în ordinea de zi.

Iar problema Bucovinei de Nord, ocupate de URSS doar în baza notei nejustificate a lui Molotov, în genere prezenta un caz aparte. Însă toată această grabă era în favoarea părţii ucrainene.

 Bătea la ochi şi metamorfoza stranie a lui T. Konstantinov, Preşedintele SKN al RASSM. Luând cuvântul în numele delegaţiei moldoveneşti, dânsul a propus formarea RSSM în baza raioanelor ”cu populaţie preponderent moldovenească” din componenţa actualei RASSM şi a 6 judeţe ale Basarabiei: Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei şi Soroca.

Nu aveau vreo argumentare nici cele declarate de el în continuare, precum că 3 judeţe basarabene – Akerman, Ismail şi Hotin – ”sunt preponderent populate de ucraineni”.

Plus la aceasta, omologului său din Ucraina, L.Kornieţ, a menţionat la sesiune că ”în problema graniţelor dintre Moldova şi Ucraina Sovietică… între noi există o înţelegere totală”. Rămâne o taină cum a fost atinsă această ”înţelegere”. Cert e însă una: la Moscova moldovenii şi-au schimbat poziţiile expuse anterior în propria Notă informativă.

În anul 1940 populaţia judeţelor Akerman, Ismail şi Hotin era formată în proporţie de 28,6% de moldoveni şi 25,4% ucraineni. În judeţul Ismail, moldovenii formau 31,9% din populaţie, iar ucrainenii doar 4,7%. În regiunea Ismail, ulterior formată în cadrul RSS Ucrainen în baza judeţelor Akerman şi Ismail, moldovenii constituiau 18,3 %, iar ucrainenii 11%.

Interesele populaţiei de origine bulgară şi găgăuză deloc n-au fost luate în consideraţie în procesul delimitării teritoriilor între Ucraina şi Moldova.

 În consecinţă, ca rezultat al demarcării în anul 1940 a noilor frontiere între RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană, Basarabia a pierdut: porturile de la Dunăre şi Marea Neagră (Bugaz, Cetatea- Albă, Chilia, Ismail, Reni), 30% suprafețe de vii, 40% din producţia globală de grâne, 23% din şeptelul de ovine, 18% din extragerea materialelor de construcţie, întreaga industrie piscicolă etc.

Basarabia pe lângă faptul că a fost fărâmiţată, a avut de suferit şi de pe urma ruperii legăturilor economice şi culturale dintre judeţele de sud, de nord şi cele centrale. Lipsite de tradiţionalele căi de comunicație, unele raioane de sud ale actualei r.m. nici până în prezent nu au atins nivelul mediu de dezvoltare economică şi socială.

 Nu au existat nici un fel de motive etnografice, economice, politice, culturale sau sociale în stare să îndreptăţească alipirea judeţelor Hotin, Ismail şi Akerman la Ucraina.

Transmiterea de către Moscova în jurisdicţia Ucrainei a teritoriilor românești din Basarabia nu s-a produs în mod spontan, ci constituie rezultatul unei politici intense, propagate în perioada interbelică de adepţii expansionismului ucrainean. Formarea RSS Moldoveneşti a fost doar un prilej prielnic pentru realizarea acestor planuri susţinute de Moscova.

Protestele moldovenilor rămaşi fără patrie. Populaţia moldovenească din judeţele Hotin (circa 137 mii de oameni), Ismail ( circa 72 mii), Akerman (circa 63 mii) şi Bucovina de Nord ( circa 138 mii) n-a fost de acord cu o asemenea delimitare a teritoriilor. În adresa instanţelor de vârf, personal lui Stalin şi Kalinin, au pornit sute de scrisori şi telegrame colective cu cererea de revenire în componenţa RSS Moldoveneşti.

 Protestele s-au mai domolit o dată cu dezlănţuirea războiului, însă la 29 iunie 1946 conducerea RSS Moldoveneşti s-a văzut nevoită să-i expedieze personal lui I.Stalin o interpelare oficială cu următorul conţinut: ”CC al PC (b) din Moldova, Prezidiul Sovietului Suprem şi Sovietul de Miniştri ai RSS Moldoveneşti Vă roagă să examinaţi problema readucerii în componenţa RSS Moldoveneşti a judeţelor Hotin, Akerman şi Ismail ale Basarabiei, actualmente incluse în RSS Ucraineană”. Au avut curajul să semneze acest document secretarul II al CC al PC (b) din RSSM M.Salogor şi Preşedintele Sovietului de Miniştri al RSSM N.Coval. În ianuarie 1954, A.Lazarev, în calitate de ministru al culturii din RSSM şi membru al Biroului CC al PCM, a făcut o încercare (nereuşită, însă) de a se întâlni cu N.Hruşciov, pentru a-i înmâna personal o interpelare similară. În 1958 A.Lazarev a făcut o interpelare conducătorilor de atunci ai RSSM: Z. Serdiuc, I. Codiţa şi A. Diordiţa, privind ”petele albe” din istoria Moldovei şi, în special, problema fostelor teritorii moldoveneşti.

Chiar şi în anul 1986 un grup de veterani din Republica Moldova s-a adresat cu o scrisoare oficială Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, în care era pusă problema sudului Basarabiei. Toate aceste adresări însă au fost lăsate fără nici un răspuns din partea autorităţilor de la Moscova. Nimeni nu s-a încumetat cel puţin să recunoască oficial marea nelegiuire comisă în vara anului 1940.

 În perioada sovietică, Ucraina şi-a lărgit hotarele din contul statelor învecinate, cu circa 150 mii km pătraţi. Acest lucru a devenit posibil atât în virtutea politicii expansioniste a URSS, cât şi graţie unor ”daruri” generoase din partea Moscovei.

Conform recensământului populaţiei din anul 1926, Ucraina stăpânea un teritoriu de 451,7 mii km pătraţi, populat de 29 mil. de locuitori. Astăzi teritoriul ei constituie 603,7 mii km pătraţi, cu 52 mil. de locuitori.

Cele mai valoroase ”achiziţii” ale Ucrainei în anii totalitarismului comunist le-au constituit Crimeea (1954) – în calitate de ”cadou” din partea lui Nikita Hruşciov cu prilejul aniversării de 300 ani de la unirea Ucrainei cu Rusia şi o parte din teritoriile moldoveneşti (1940).

După dezmembrarea vertiginoasă a URSS, avea să conteze fiecare metru de teritoriu, vecinii argumentând unul altuia, cu hărţi şi documente în faţă, unde trebuie instalat stâlpul de frontieră.

Uneori, din păcate, se recurgea şi la ultimul ”argument” – zăngănitul armelor…

 Republica Moldova şi graniţele ei post-sovietice. Şi Republica Moldova, după vreo 10 ani de tratative îndelungate, şi-a încheiat procesul anevoios de demarcare a actualei frontiere de stat cu ţara-vecină Ucraina. Proces, cam dosit de opinia publică, fără ca mass-media autohtonă să insiste prea tare asupra oglindirii lui multilaterale şi minuţioase. Acum rar cine poate să numească componenţa nominală a grupului de lucru din partea Republicii Moldova, sau să-şi amintească (cu excepţia cazului satului Palanca) câte ceva din activitatea comisiei guvernamentale abilitate. Dar, după încheierea tratativelor sus-numite şi cunoaşterea rezultatelor finale, se pune întrebarea: oare nu cumva ”deficitul” de informaţie la tema dată urmărea scopul de a atenua, cumva, poziţia cam timidă şi nehotărîtă a părţii moldoveneşti? În timp ce ucrainenii, potrivit unor surse veridice, dominau pe tot parcursul activităţilor de delimitare a graniţelor, fiind la orice pas controlaţi de conducerea de vârf a Kievului, dar şi de întreaga populaţie locală – prin intermediul organelor de informare în masă. În consecinţă, ei au obţinut ceea ce şi-au dorit, adică o delimitare favorabilă a hotarelor cu Moldova. Ba chiar, în plus, alipitindu-şi şi vreo 7 km de traseu strategic, la care râvneau de mult timp.

S-au mai domolit spiritele legate de acest fapt şi Chişinăul a dat asigurări populației că nu s-a comis nici o cedare. Şi doar ţăranii satului moldovenesc Palanca au fost lăsaţi singuri cu noile lor probleme. Cei din partea locului se conving zilnic, pe propria piele, că s-a produs cel mai adevărat act de cedare. Ei se umilesc zilnic în faţa vameşilor şi a grănicerilor străini – de fiecare dată când pleacă ”peste drum” la muncă în câmp sau când îşi aduc roada de pe lanuri.

Care puteau fi argumentele de bază ale părţii moldoveneşti până la semnarea actelor cu privire la delimitarea frontierelor cu Ucraina? De mai bine de 10 ani, din arhivele secrete au fost scoase la lumina zilei un şir de documente autentice care incontestabil demonstrează faptul că, în perioada sovietică, prin uz de fals, Basarabiei i-au fost înstrăinate teritorii imense. Încă în anul 1990, savanţii români A.Moraru şi I. Iaţenco, presimţind căderea imperiului sovietic şi inevitabila acutizare a problemelor teritoriale, au efectuat o muncă titanică de arhivă publicând, ulterior, documente veritabile ce demască ilegalităţile admise de Kiev şi Moscova, în august 1940, la delimitarea teritoriilor şi instaurarea frontierelor între RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană.

 Documentele în cauză nu lasă piatră pe piatră din toate ”argumentele ştiinţifice” publicate cândva la comanda Kievului, în scopul îndreptăţirii acţiunilor de acaparare nelegitimă a pământurilor românești ale Basarabiei. Intenţionat sau întâmplător, dar cert e că, din anul 1990 încoace, aceste documente au fost date uitării şi, în afară de specialiştii, rar cine cunoaşte ceva despre acele evenimente reale, nu inventate, din istoria imediată. Ba, se pare chiar şi factori de decizie, obligaţi prin funcţiile lor să le cunoască, au făcut abstracţie de ele pe parcursul actualului proces de delimitare a frontierelor – anume atunci, când era momentul potrivit de a opera cu argumente istorice convingătoare.