Era o dimineață cețoasă de toamnă când Maria a pășit pentru prima dată pe un drum necunoscut, cu un rucsac mic, o hartă mototolită și o fotografie veche în buzunar. Granița dintre Moldova și România nu era doar o trecere fizică – era o despărțire între ce fusese și ce spera să devină.
„Nu fugeam de cineva. Fugeam spre ceva. Spre o Europă din manuale și filme, spre o viață în care nu trebuia să aleg între pâine și demnitate.”
Maria avea 19 ani și un vis simplu: să studieze și să trăiască liber. În satul de lângă Ungheni, Schengen era un cuvânt magic. O promisiune.
Cu pași mici, Maria a traversat România, dormind în gări, cerând apă de la oameni care nu o întrebau nimic. La Brașov, o voluntară i-a oferit o pătură și un sfat: „Du-te la centru. Cere azil. Nu mai ești singură.”
În Germania, viața a început cu o cameră mică într-un cămin de refugiați. A învățat limba din desene animate, a făcut voluntariat, și acum studiază științe politice la Berlin.
„Nu mi-am pierdut rădăcinile. Doar mi-am întins ramurile dincolo de ele.”
Maria spune că în fiecare zi poartă cu ea un pașaport invizibil – unul care nu e emis de vreun stat, ci de propria ei poveste.
În timp ce mulți privesc spațiul Schengen ca pe o comoditate – vacanțe fără control la frontieră, livrări rapide, studii în altă țară – pentru unii, acest spațiu e limita între vis și supraviețuire.
Pentru Maria, granițele nu mai sunt bariere. Sunt borne care marchează drumul unei inimi curajoase.
„Când am trecut granița, mi-am lăsat frica. Acum port doar speranța.”
De Viorel NICOLAE
Comentarii
Trimiteți un comentariu