De la Băsescu la Colectiv și înapoi: un film românesc fără sfârșit

Se zice că istoria nu se repetă, ci doar rimează. În România, însă, pare că istoria e pe repeat, ca un CD vechi uitat într-un casetofon politic din anii ’90.

Zilele trecute, Nicușor ne-a ținut o pledoarie despre „influența președintelui în justiție”. Ceva între amintire și avertisment. Ooooo, micule Băsescu, încă nu te-am uitat! De la biluțele lui Ridzi până la spectacolele DNA live de pe treptele instituțiilor publice, ai fost dirijorul unei simfonii juridico-televizate care părea să reformeze, dar mai mult polariza.

Apoi, în tăcerea post-Băsescu, a ars un club de rock. Și odată cu el, o generație întreagă a aflat că viața în România poate fi scurtă nu din vina destinului, ci a corupției de zi cu zi. Clubul Colectiv a devenit o rană deschisă în memoria colectivă, una care nu se închide nici azi, pentru că sistemul medical – „reformat” doar în PowerPoint – n-a primit altceva decât pansamente electorale.

Și atunci au apărut „comuniștii moderni” din USR, veniți cu mânecile suflecate și priviri reformatoare. Unii i-au iubit. Alții i-au confundat cu niște actori într-o piesă prost regizată. Spitalele tot n-au fost reconstruite, dar au fost date multe interviuri, s-au făcut grupuri de lucru și promisiuni pe TikTok.

Apropo de actorie: s-a turnat și un film. Documentar-artistic, spun ei. Cu Tolontan în rolul jurnalistului detectiv și Vlad Voiculescu pe post de ministru-martir. Film curajos, plin de emoție și dezvăluiri. Foarte bun, dar tot sub Stan și Bran în Legiunea Străină. Ăia măcar știau că sunt într-o comedie absurdă.

Poate că aici e cheia. Noi trăim într-o tragicomedie politică unde personajele cred că sunt eroi, dar joacă fără scenariu și uită replicile. Și noi, publicul? Rămânem cu popcornul în brațe, sperând ca măcar următorul episod să aibă un final mai bun.

Dar până atunci... rămâneți conectați. Se filmează în continuare.

Viorel Nicolae