Trei decenii și jumătate de tranziție continuă, de reforme începute și abandonate, de planuri mari pierdute între interese mici. În locul unei clase politice formate din oameni de stat, am avut — și avem — o succesiune de personaje care au înlocuit responsabilitatea cu improvizația, și viziunea cu oportunismul.
E o realitate greu de acceptat: România a pierdut o șansă istorică. Nu o dată, ci de zeci de ori. Fiecare guvern care a preluat frâiele nu a construit pe temelia celui anterior, ci a reluat totul de la zero. Fiecare reformă a fost privită ca o oportunitate de a „realoca” resurse, nu de a construi durabil. Astăzi, suntem în punctul în care spitalele noastre arată ca în anii ‘80, școlile ca în anii ‘70, iar tinerii noștri visează să muncească oriunde altundeva — dar nu aici.
E ușor să dăm vina pe corupție, pe „sistem”, pe moștenirea comunistă. Dar la baza tuturor acestor eșecuri stă ceva mai grav: absența voinței reale de a schimba în bine. Eminescu avea dreptate: greșeala în politică nu e un simplu accident — e o crimă cu victime nevăzute. E copilul care nu primește o educație decentă. E pacientul care moare cu zile într-un spital fără medici. E agricultorul care muncește pământul și rămâne dator. E diaspora plecată nu din dorință, ci din disperare.
Ce ne mai rămâne? Să ne trezim. Să nu mai acceptăm mediocritatea cu zâmbetul pe buze. Să cerem, să sancționăm, să implicăm. Să ne asumăm responsabilitatea nu doar la alegeri, ci în fiecare zi în care vedem o nedreptate și alegem să tăcem.
România nu duce lipsă de resurse. Nici de oameni capabili. Duce lipsă de curaj. Iar curajul începe cu adevărul. Iar adevărul este că, da, putem repeta cuvintele lui Eminescu. Pentru că ele încă sunt valabile. Dar nu trebuie să rămână așa pentru totdeauna.
De Viorel NICOLAE
Comentarii
Trimiteți un comentariu