Într-o epocă a participării de masă și a politicului transformat în divertisment, o întrebare tulburătoare revine obsesiv:
Democrația produce în mod natural lideri mediocri, sau sunt aceștia selectați intenționat, după o logică precisă?
Varianta 1: Eroarea sistemului democratic
O primă ipoteză pleacă de la însăși structura democrației moderne. Votul universal, deși generos și idealist, presupune ca mesajele politice să fie înțelese de cât mai mulți. Pentru a ajunge la o masă largă, cu niveluri foarte diferite de educație, experiență și interes, discursul trebuie simplificat — adesea până la caricatură.
Astfel, elitele — cele care pot formula idei complexe și viziuni coerente — devin incompatibile cu o scenă publică ce cere spectacol, nu reflecție. Mesajele abstracte despre economie, stat sau viitor trebuie transformate în lozinci și emoții de moment. Politicienii care reușesc să câștige sunt cei mai buni „comunicatori” într-un sens superficial: spun ce trebuie, când trebuie, cum trebuie — chiar dacă nu înțeleg ce spun.
Presa, transformată din câine de pază în creator de conținut viral, nu mai filtrează zgomotul. Din contra: îl amplifică. Iar odată cu trecerea de la ziare la televiziune și apoi la TikTok, spectacolul politic s-a degradat galopant. Poate că, mai degrabă decât să se fi stricat ceva, a devenit imposibil de ascuns ridicolul.
Varianta 2: Alegerea strategică a mediocrității
A doua variantă e mai sumbră. Presupune că liderii slabi nu sunt produsul aleatoriu al unei democrații obosite, ci rezultatul unei selecții deliberate. Există — și nu doar în teorie — o oligarhie care controlează informația, finanțele și accesul la scenă. Iar această oligarhie preferă în mod clar lideri obedienți, lipsiți de viziune și competență.
Acești politicieni nu sunt doar nepricepuți, ci adesea intenționat nepericuloși. În spatele lor, o clasă tehnocrată — competenți fără legitimitate democratică — ia deciziile reale. Ei nu trebuie să treacă prin alegeri, nu trebuie să-și prezinte programele în campanii. Atunci când apare o criză, „specialiștii” sunt deja pregătiți cu soluțiile. Politicienii joacă doar rolul de purtători de cuvânt.
Și acest aranjament are avantaje sistemice: masele ignorante, dar frustrate, se simt superioare liderilor pe care singure i-au ales. E reconfortant să râzi de președintele gafist sau de ministrul inadecvat. Asta păstrează iluzia participării, în timp ce deciziile reale se iau departe de urne.
Un sistem stabil prin incompetență?
Poate că liderii slabi nu sunt o eroare, ci o funcție. Poate că mediocritatea politică e o strategie, nu un accident. Alegerea unor figuri ridicole, fie ele golănași simpatici sau tehnocrați autiști, permite controlul, liniștea și menținerea aparențelor.
În final, fie că vorbim despre selecție naturală sau manipulare strategică, rezultatul e același:
Democrația devine un spectacol, iar noi — spectatori care nu mai știu dacă râd sau plâng.
Ce părere ai? E vina sistemului, sau e totul mult mai bine regizat decât credem? Lasă un comentariu mai jos.
Viorel Nicolae
Comentarii
Trimiteți un comentariu