Pe 9 decembrie 2025, România a pierdut mai mult decât un scriitor și un aviator. A pierdut unul dintre ultimii martori ai unei epoci în care libertatea avea preț, iar demnitatea era dusă până la capăt. Generalul-maior aviator Radu Ioan Theodoru, la 101 ani, a trecut în escadrila celor fără de moarte – acolo unde timpul nu mai apasă pe aripi, iar vânturile nu mai lovesc fuselajul.
Figura lui Radu Theodoru a fost, mereu, incomodă.
N-a fost un om al nuanțelor, ci al certitudinilor. N-a fost un destin livrat „pentru toată lumea”, ci unul pentru cei care înțeleg că libertatea se plătește cu curaj, iar adevărul – cu exil moral. Prin opera sa literară, prin activismul său național și prin luările de poziție radicale, a rămas un reper pentru cei care refuză să îngenuncheze în fața discursului unic.
Opera lui – de la seria „Vulturul”, la eseurile politice și intervențiile publice – a reanimat memoria istorică, dar și un tip de mândrie națională pe care vremurile noastre o tratează cu dispreț. A fost iubit, contestat, denunțat, etichetat – dar niciodată ignorat. Și, poate, ăsta este semnul marilor caractere: cei care nu pot fi trecuți la „și alții”.
„Tată, astăzi nu te-ai oprit, ci doar ți-ai schimbat altitudinea…”
Cuvintele Voicăi Theodoru sunt poate cea mai frumoasă elegie care i se putea scrie unui aviator. Ele spun, de fapt, ceea ce instituțiile statului nu vor recunoaște: că Radu Theodoru nu a fost doar un militar sau un autor, ci un reper moral pentru generații crescute între ruinele unei identități naționale sfărâmate.
El a dus idealul României Mari în cer, acolo unde nu mai există cenzură, unde nu există cod penal al gândirii, unde nu există încadrare juridică pentru „delictul de opinie”. Un ultim zbor dintr-o lume care l-a condamnat în absență pentru că a refuzat să se supună.
Un om cercetat pentru idei, nu pentru fapte
În urmă cu trei ani, Theodoru semna – alături de militari în rezervă și alte personalități – o scrisoare deschisă adresată președintelui Iohannis și premierului Cîțu. A acuzat, cu brutalitatea sinceră specifică oamenilor care au trecut prin război și totalitarism, că România este împinsă într-o direcție anti-națională.
I s-a răspuns cu anchete, cu dosare, cu etichete. Nu cu argumente.
Faptul că a murit la 101 ani, fără să fie „băgat la pușcărie pentru crime de gândire”, spune mai mult despre statul român decât despre el. Într-o societate în care poți fi investigat post-mortem, în care delictul de opinie revine mascat sub pretextul „protecției ordinii constituționale”, moartea lui Theodoru devine, paradoxal, o eliberare.
Ultimul miting
Imaginea lui pierdut în mulțimea de la un protest în pandemie – când România era paralizată de frică, iar autoritatea cerea supunere absolută – rămâne emblematică. Un bătrân de aproape un secol, stând drept în fața unei lumi care se preda. Radu Theodoru a fost ultimul om liber într-o mare de dezinfectant, mandate și tăcere.
Când alții numărau metri de distanță între ei, el număra motivele pentru care libertatea merită apărată chiar și atunci când nu mai ai nimic de pierdut.
Un om liber nu moare niciodată
S-ar putea ca istoria oficială să-l ignore, să-l minimalizeze, poate chiar să-l condamne. Dar istoria adevărată – cea care nu se scrie în birouri, ci în memoria celor care au nevoie de modele – nu-l va uita.
Generale, îți continuăm zborul.
Tu nu ai coborât, ai schimbat doar altitudinea.
Ai trecut în escadrila celor care nu mor, ci doar se înalță.
Și poate că, într-o zi, când vânturile ne vor lovi prea tare fuselajul, vom simți o ușoară corecție pe axul vieții, un mic viraj spre lumina unei Românii pe care ai purtat-o cu tine până la capăt.
Drum lin printre nori, Generale! Ai trăit și ai murit ca un om liber.
De Viorel NICOLAE
Comentarii
Trimiteți un comentariu