Grup de țărani români din Bucovina expediați în lagărul Thalerhof...
În stadiul terminal al confecționării lu ”homo bukowinensis” austriecii au creat primele lagăre de exterminare din lume: "Thalerhof" și "Terezin".
Dacă nu erau uciși pe drum, românii bucovineni - bărbați, femei, copii și bătrâni ajungeau în lagărul de exterminare Thalerhof unde erau bătuți la sânge și torturați. Mulți erau spânzurați. Stăteau zile întregi pe vreme rece în câmp, fără acoperiș deasupra capului. Femeile și fetele erau dezbrăcate și ore întregi lăsate așa în frig până se făcea ”dezinfecția”...
Lagărul Thalerhof era un cuibar de dizinterie și tifos exantematic, în care mureau până la 30 de oameni pe zi. Epidemiile făceau ravagii, nu existau servicii sanitare și gărzile brutale îi obligau să meargă prin gunoiul până la genunghi până la closete.
Există teribile mărturii conform cărora victimele internate în lagărul Thalerhof, printre care femei, fete și copii de sex masculin erau deseori înlănțuiți și înghesuiți în vagoane murdare pentru vite, relata New York Times în decembrie 1917.
În Lagărul de la Thalerhof de lângă Graz, austriecii au înființat un lagăr de 30.000 de români din Bucovina, pentru a ”curăți” inima acestui ținut de patrioți ”suspecți de trădare”.
Mulți erau intelectuali, preoți, învățători. Aici s au ridicat 40 de barăci de scândură după modelul grajdurilor de cai, internații dormeau pe jos, pe paie, la fel ca vitele. Mai târziu au adus și un spital cu izolare pentru muribunzi, s a construit o baie comună.
Paza era formată din 1.000 de soldați și subofițeri. S a delimitat și un cimitir ”la brazi”, pentru înhumarea zilnică a celor ce decedau din cauza bolilor și foametei, a păduchilor, râiei, ce au cauzat o epidemie de tifos exantematic care a secerat câte 30 40 de oameni pe zi.
La început morții erau puși în lăzi de lemn, după care nemaifiind nici acestea, oamenii erau îngropați unii peste alții, fără nici un serviciu divin, fără cruce, fără să se știe identitatea celor înhumați.
De la înființare, din anul 1916, și până în mai 1917 au murit la Thalerhof 2.000 de români internați.
Criminalul de război colonelul austriac Eduard Fischer supranumit ”Tatăl spânzurătorilor”, comandantul jandarmeriei din Bucovina începând din anul 1912, era cel mai vigilent și mai feroce cerber!
Un regim polițienesc tiranic și crud a asigurat colonelului austriac Fischer un loc de necinste în galeria călăilor națiunii române în timpul Primului Război Mondial.
Bucovina suferise în timpul Primului Război Mondial ca nicio alta dintre provinciile Austroungariei.
Așezată într-un punct sensibil al frontului de luptă oriental, vecină cu România, cucerirea teritoriului ei trebuia să satisfacă necesități strategice și să slujească la demonstrații politice. De trei ori ocupată de ruși, de trei ori reocupată de austrieci, pământul românesc al Bucovinei a fost rând pe rând măturat de tăvălugurile armatelor de ocupație, orașele și satele devastate, populația maltratată și jefuită.
O puternică reacțiune națională însuflețise populația românească a Bucovinei în deceniul dinaintera izbucnirii războiului.
Influența mișcării național-culturale desfășurate de Nicolae Iorga cu ajutorul ”Semănătorului”, fusese covârșitoare asupra tineretului intelectual al Bucovinei, iar quadricentenarul lui Ștefan cel Mare, sărbătorit în anul 1904 în Bucovina precum și expoziția din 1906 din București, apropiaseră masele poporului român din Bucovina de frații din vechiul Regat.
Conștiința legăturii de sânge se redeșteaptă, simpatia pentru frați se dezvoltă și tricolorul român începe să fie nelipsit în toate manifestările publice la care participau românii bucovineni.
Tricolorul românesc fu cosiderat emblema sedițioasă și purtarea lui în public fu interzisă. În anul 1913, participarea României la conflictul balcanic răci rasporturile Regatului cu Austria. Fischer puse populația românească a Bucovinei sub observație prin jandarmi. Îndeosebi intelectualii erau considerați ca infectați de ”ideile naționale românești” și ca partizani ai alipirii Bucovinei de România.
Izbucnirea Primului Război Mondial și introducerea dictaturii militare a dat Bucovina pe mâna colonelului Fischer și a jandarmilor săi. Fischer a împânzit Bucovina de spânzurători.
Bucovina a fost pentru prima oară invadată parțial de ruși în lunile septembrie și octombrie 1914 iar a doua oară la sfârșitul lunii noiembrie, de astă dată în întregime. În februarie 1915 rușii evacuară Bucovina asupra căreia se revarsă din nou soldații și jandarmii lui Fischer. Regimentul austriac dăinui până în iunie 1916 când ofensiva lui Brussilov aduse pentru a treia oară pe ruși în Bucovina. De astă dată românii intră și ei în război. Rezerva pe care o păstraseră românii bucovineni dispăruse acum.
Manifestările sentimentelor de bucurie ale românilor sunt acum fățișe, mai cu seamă în jumătatea de sud a Bucovinei în care rușii au fost înlocuiți prin români.
În august 1917 partea de nord a Bucovinei a fost evacuată de ruși, iar în martie 1918 în urma păcii preliminare de la Buftea, a trebuit să fie evacuată de români și partea e sud. Pentru a treia oară Fischer redevenea stăpânul Bucovinei.
Furia austriecilor împotriva purtării ”ilegale” a românilor era mărită de faptul că numeroși intelectuali bucovineni: profesori, învățători, preoți, magistrați, studenți și chiar țărani părăsiseră vetrele lor, unii chiar de la izbucnirea războiului, alții după fiecare revenire a austriecilor și plecaseră în Regatul liber, unde întemeiaseră o activitate foarte rodnică de informație și de propagandă, prin grai și prin scris, în favoarea eliberării Bucovinei.
Unii au intrat ca voluntari în armata luptătoare; alții au trecut în Basarabia pentru a contribui la redeșteptarea conștiinșei naționale a românilor basarabeni.
Autoritățile austriece stabileau legătura între acțiunea refugiaților bucovineni din România și sentimentele elor rămași în Bucovina; ceea ce simțeau aceștia, exprimau refugiații. Constatând caracterul periculos al mișcării românești anti-austriece, autoritățile austriece își propuseră sî o extermine, ca și pe cea rusofilă prin mijloace violente: arestări, internări, deportări, condamnări și executări.
În tot timpul războiului și ocupației austriece, Bucovina a trăit sub regimul celei mai absolutiste dictaturi militare.
Concepția conducătorilor politici și militari austrieci era că Austria are un mare dușman înăuntru naționalitățile.
Războiul a fost portnit pentru a înfrânge dușmanul extern dar era mai cu seamă ocazia bine venită pentru a scăpa de cel intern, suprimând mișcările iridente. Populația ortodoxă din Bucovina era consideată ca rusofilă, deci periculoasă pentru Austria.
Comandanții militari trimiși aici erau instruiți că aveau să lupte pe două fronturi: cu armata rusă în față și cu țăranii rusofili în spate. Orice român era suspect, dar de fapt nu exista niciun român, intelectual sau țăran, care să fi luat parte la mișcarea rusofilă, încât crima Austriei împotriva Bucovinei e cu atât mai mare, cu cât românii bucovineni nu erau deloc vinovați de cele ce li se imputau. Astfel, șara a fost împănată de jandarmeria lui Fischer, cuprinsă într-o vastă rețea de spionaj.
Toți suspecții de rusofilie erau arestați, acuzați de spionaj, de fraternizare cu dușmanul și de trădare de patrie.
Curțile marțiale, pentru accelerarea lucrărilor se deplasau dintr-o localitate în alta, iar în intervalele ocupației rusești, funcționau în localitățile vecine din Galiția, Maramureș sau Transilvania.
Pentru că acțiunea judiciară nu părea destul de expeditivă, s-a recurs la execuții sumare.
Ordine emanate fie de la generalul Koewess comandantul frontului bucovinean, sau de la subalternii săi, fie de la colonelul Fischer, făceau apel la jandarmi să nu-și mai piardă timpul cu trimiterea ”vinivaților” înaintea curților marțiale, ci ”să se facă lor și martorilor un scurt interogatoriu, să se alcătuiască un scurt proces-verbal și să fie împușcați pe loc, dându-se astfel un exemplu populației civile.” Iar un ordin al Contelui Meran, guvernatorul Bucovinei, face cunoscut populației că ”comandanții militari au ordin strict să împuște pe loc pe oricine s-ar face numai chiar suspicios de trădare sau de altă purtare dușmănoasă statului.”
Se poate înțelege ușor teroarea care s-a dezlănțuit în Bucovina.
Patru ani populația a gemut sub regimul cel mai terorist. Arestări pe baza unei simple bănuieli sau a unui denunț neprobat, încarcerări cu lunile sau cu anii, în care timp gospodăriile se iroseau, bătăi barbare, internări în lagărul de la Thalerhof, în Stiria, cuibar de dizinterie și tifos exantematic, în care mureau până la 30 de oameni pe zi, spânzurătoarea pe simplul ordin al câte unui ofițer sau chiar jandarm, monștri degenerați care își făceau o plăcere sadică din a vedea legănându-se cadavrele agățate de copacii din păduri, pe felinarele de pe străzi sau pe stâlpii de telegraf, acestea sunt efectele zvârcolirilor care au creat colonelului Fischer o tristă celebritate, dându-i supranumele de ”Tatăl spânzurătorilor” și au mânjit cu sânge și noroi ultimii ani ai regimului de ocupație austriac în Bucovina.
În ziua de 4 februarie 1920, deputatul doctor Aurel Morariu ţine o cuvântare în şedinţa Camerei Deputaţilor din Parlamentul României în legătură cu jertfele pe care Bucovina a fost silită şi forţată să le ducă în timpul Primului Război Mondial.
Discursul este remarcabil nu numai prin onestitatea abordării acestei grave ”chestiuni” a Bucovinei, ci şi prin apelul la autorităţile româneşti de a face dreptate urmaşilor celor trimişi la moarte de maiorul Eduard Fischer, un militar abuziv şi fără onoare,
”...De la începutul războiului mondial, din vara anului 1914, Austria, care pornise un război extrem împotriva statului rus şi a celorlalţi aliaţi ai noştri, a inaugurat şi un război intern împotriva populaţiunii civile de diferite naţionalităţi, după provinciile în care acele naţionalităţi locuiau. În Bucovina, războiul intern se ducea mai cu deosebire şi cu mai multă străşnicie împotriva poporului român”.
În acest registru, printre faptele şi întâmplările memorialistice petrecute în oraşul Bistriţa în Primul Război Mondial, o reprezintă existenţa unui ”lagăr al morţii”, în care au fost internaţi şi executaţi între anii 1914–1918 numeroşi românii bucovineni.
Se ştie că în anul 1775, frumoasa Bucovină, cu mulţimea ţăranilor români, fusese smulsă prin viclene uneltiri străine de Ţara Moldovei şi alipită Imperiului Austriac.
Nicolae Iorga a publicat chiar un articol intitulat ”Cum a luat Austria, Bucovina”, în care spunea:
”La începutul veacului trăia un foarte însemnat istoric, Schoell, de naştere alsacian, dar consilier de legaţie şi de regenţă al regelui Prusiei şi om expert în ale diplomaţiei, care a şi scris o «Istorie a tratatelor». În acesta el are următorul rând: Austria achiziţionează în umbra unei negocieri mis- terioase un ţinut de 178 mile pătrate geografice şi o populaţie de 132.000 de suflete...”, după care continuă ”Consiliul de regenţă din Berlin ştia cum se îndeplinesc în politică lucrurile mizerabile şi el dovedeşte că ştia şi cum se înfierează”.
Bucovina, devenită Ducatul Bucovinei în Imperiul Austriac, cuprindea un teritoriu ce acoperea zona adiacentă oraşelor Rădăuţi, Suceava, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Siret şi Vicovu de Sus, precum şi Cernăuţi, Cosmeni, Zastavna, Văşcăuţi pe Ceremuş, Vijniţa, Sadagura şi Storojineţ (din Ucraina de astăzi).
La 4 martie 1849, românii bucovineni obţin un statut de oarecare auto- nomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăra- tului Franz Joseph se adaugă şi acela de Mare Duce al Bucovinei.
Va fi creată Dieta Ducatului Bukovina, în care românii deţineau majoritatea şi care se va întruni pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În plus, ţinutul primeşte dreptul de a avea drapel propriu, în culorile albastru şi roşu, dispuse vertical, şi având în mijloc stema, reprezentând capul de bour.
Situaţia Bucovinei era complicată, şi din cauza rivalităţii austro-ruseşti.
Referindu-se la consecinţele pe care cele două influenţe le aveau asupra românilor, Mihai Eminescu constată, pe drept, că deosebirea dintre ele este de sistem şi nu de esenţă: Austria îi striveşte, în timp ce Rusia îi macină.
La sfârşitul sec. al XIX-lea, în Bucovina convieţuiau doisprezece naţionalităţi şi zece confesiuni. Aici "se vorbeau cele mai multe limbi decât în întreaga bătrână Austrie”, după expresia unui contemporan.
Deşi Austria lansase ideea statului ucrainean, şi încerca să facă din Galiţia orientală şi Bucovina două citadele de unde să pornească propaganda ucraineană, în ideea creării unui stat ucrainean, în subconştientul lor, românii din Bucovina au fost întotdeauna susţinătorii ideii de stat românesc: ”Ei erau cu toţii naţionalişti iredenţi..." Numai un singur politician român, Aurel Onciul, adera la ideea austrofilă...
Bucovina, în timpul Marelui Război. În noaptea de 30 spre 31 iulie 1914, s-a decretat mobilizarea generală a bucovinenilor.
Au fost încorporaţi în acele zile aproape 30.000 de bucovineni. Deoarece numeroşi tineri au preferat trecerea în România, pe cărările ascunse din munţi, pentru a scăpa de încorporare, autorităţile au recurs la măsuri de extremă duritate.
În toţi anii războiului luptele au fost crâncene, iar teritoriul a fost stă- pânit pe rând de armatele ruseşti şi austriece.
Ea a fost invadată, ocupată vremelnic de către ruşi în trei rânduri: septembrie – octombrie 1914, între noiembrie 1914 – ianuarie 1915 şi în iunie 1916.
Atât armata austriacă, cât şi cea rusească au devastat şi rechiziţionat întreg teritoriul bucovinean, astfel încât situaţia materială a populaţiei a devenit rea.
În timpul celei de-a treia ocupaţii, guvernul rus a desemnat un guvernator al Bucovinei, a numit prefect şi primar, precum şi un arhiereu rus în fruntea Mitropoliei bucovinene.
Pe de altă parte, administraţia imperială austriacă a chemat sub arme un corp de voluntari ucraineni şi un altul de legionari români şi a rechiziţionat aproximativ 70.000 de vite pentru aprovizionarea armatei, precum şi nume- roase alte bunuri.
De asemenea, a fost dezlănţuit un val de persecuţii asupra celor bănuiţi de sentimente ostile, instituindu-se tribunale militare.
În august 1917, partea de nord a Bucovinei a fost evacuată de ruşi, iar în martie 1918, în urma păcii preliminare de la Buftea, a trebuit să fie evacuată de români şi partea de sud.
"Ţara a fost împănată de jandarmii lui Fischer, cuprinsă într-o vastă reţea de spionaj. Toţi suspecţii de rusofilie erau arestaţi, acuzaţi de spi- onaj, de fraternitate cu duşmanul şi de trădare de patrie. Pentru eficienţă, Curţile Marţiale se deplasau dintr-o localitate în alta, iar în intervalele ocupaţiunilor ruseşti ele funcţionau în localităţile vecine din Galiția, Maramureș și Transilvania.
Pentru că acţiunea judiciară nu părea destul de expeditivă, s-a recurs la execuţiuni sumare. Ordinele erau venite fie de la generalul Josef Freiherr Kövess, comandantul frontului bucovinean, sau de la subalternii săi, fie de la colonelul Eduard Fischer, şi îndemnau pe jandarmi să nu-şi mai piardă timpul cu trimiterea vinovaţilor înaintea Curţilor Marţiale, ci să se facă doar un scurt interogatoriu, să se alcătuiască un scurt proces- verbal şi să fie împuşcaţi pe loc, dându-se astfel un exemplu populaţiei civile”.
Mai mult, un ordin al contelui Meran, guvernatorul Bucovinei, face cunoscut popu- laţiei că, ”comandanţii militari au ordin strict să împuşte pe loc pe oricine care se face chiar suspicios de trădare sau de altă purtare duşmănoasă statului”.
S-a ajuns astfel, ca pe baza unei simple bănuieli, sau a unui denunţ nefondat, oamenii să fie încarceraţi cu lunile sau cu anii, în care timp ”gospodăriile se iroseau, bătăi barbare, internări în lagărul de la Thalerhof, în Stiria, cuibar de dezinterie şi tifos exantematic, în care mureau până la 30 de oameni pe zi, spânzurătoarea, pe simplu ordin al câte unui ofiţer sau chiar jandarm, monştri degeneraţi, care îşi făceau o plăcere sadică din a vedea legănându-se cadavrele agăţate de copacii din păduri, de felinarele de pe străzi, sau de pe stâlpii de telegraf”.
În piaţa Austria din Cernăuţi funcţionau două spânzurători; la unele dintre ele călăul Joseph al Bulkacz ”nu făcea faţă comenzilor”.
Curtea Marţială de la Bistriţa. Dintr-un studiu al profesorului Ştefan Lupu, aflat în arhiva personală, aflăm că
"în timpul Primului Război Mondial, la Bistriţa a existat o Curte Marţială pentru judecarea şi executarea românilor bucovineni, învinuiţi, pe drept sau pe nedrept, de simpatie faţă de soldaţii ruşi, în timpul cât aceştia au ţinut sub ocupaţie Bucovina. Curtea Marţială a fost instalată în Cazinoul Ofiţerilor de pe strada Michaelis (Alexandru Odobescu). Pentru amenajarea închisorii, au fost rechiziţionate sălile de clasă de la parterul şcolii civile maghiare de băieţi, aflată în apropiere, şi la care fuseseră elevi cu ani urmă fraţii Liviu şi Emil Rebreanu. Numeroşi intelectuali şi ţărani, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, au fost aduşi din Bucovina şi înghesuiţi în camerele acestei închisori improvizate, cu santinele şi zăbrele de fier la ferestre. Înainte să fie azvârliţi în celule, deţinuţilor li se făcea o percheziţie corporală, de către comandantul închisorii, un plutonier major, bucovinean de origine, cu o înfăţişare şi apucături de călău, şi de către ceilalţi paznici ai sinistrului lăcaş, care-i despuiau pe bieţii oameni de obiectele mai de preţ, şi pe care şi le însuşeau", aşa cum relata profesorul pen- sionat Iuliu Oprea, fost elev al şcolii în acele vremuri. Până la judecarea, care se sfârşea cu condamnarea la moarte şi apoi cu executarea, deţinuţii erau lăsaţi fără hrană şi apă, încât urletele lor străbăteau până în stradă.
Iată scrisoarea avocatului pensionar Mircea Costinean Beuca din Câmpulung Moldovenesc adresată profesorului Ştefan Lupu, şi în care scrie despre tatăl său, fost deţinut o perioadă de timp în această închisoare:
”Tatăl meu, s-a născut în comuna Ropcea, judeţul Storojineţ, la 2 februarie 1865, şi a murit la 2 septembrie 1943, la Câmpulung Moldovenesc. A fost învăţător în comuna Straja din judeţul Rădăuţi, apoi în comuna Noua Suliţa, din judeţul Cernăuţi, timp de 26 de ani, când s-a declanşat Primul Război Mondial... Deoarece comuna Noua Suliţa era situată la trei hotare între: România, Rusia şi Austro-Ungaria, tatăl meu, în calitate de director şcolar la o şcoală cu opt clase, care a fost ridicată prin străduinţele lui, a desfăşurat o activitate şcolară şi culturală apreciată de autorităţile superioare. Limbile de predare au fost româna şi germana. El fiind bun român, pe lângă cântecele oficiale, a cântat cu copii şi cântece patriotice româneşti: ”Pe-al nostru steag”; ”Trei culori”; ”Scumpă ţară şi frumoasă”; ”O, Moldovă, ţara mea”; ”Drum bun, drum bun, toba bate” etc., etc...
"În vacanţă, ba chiar şi în timpul anului veneau în excursie la noi din România, în special de la Iaşi, profesori universitari, învăţători, scriitori şi poeţi, care găseau în casa părinţilor mei o primire caldă şi frăţească. Această atitudine românească, nu i-a fost obiectată niciodată, fiindcă el îşi făcea pe deplin datoria faţă de ţară şi de şcoală, fiind un om drept şi cinstit. În luna august 1914, când s-a declanşat războiul, părinţii mei şi noi, doi copii (un frate de 10 ani şi cu mine, de 7 ani) ne-am refugiat la Cernăuţi, după ce au predat cheile şcolii primarului, lăsând absolut toată averea noastră în voia soartei, luând cu noi strictul necesar din îmbrăcăminte şi lenjerie.Neavând în Cernăuţi locuinţă, după scurt timp ne-am refugiat în comuna Arbore din judeţul Suceava, la un frate de-al mamei, care era director şcolar în acea comună. În timp ce a fost director şcolar la Noua Suliţă, tata avea interese de serviciu la Cernăuţi şi totdeauna când pleca la Cernăuţi, trecând prin comuna Jucica-Veche, făcea semn cu batista la o soră de-a lui, care locuia în apropierea gării. Atunci când ne-am refugiat, tatăl meu, ca de obicei, a făcut semn cu batista surorii sale din Jucica-Veche. După ce războiul începuse, desigur cineva l-a denunţat pe tatăl meu că a făcut semne la ruşi (ori până la graniţa rusească erau 40 km). În ziua de 28 septembrie 1914, pe când eram la Arbore, doi jandarmi din Gura- Humorului, din ordinul colonelului Fischer, l-au arestat pe tata şi l-au dus la închi- soarea din oraşul Gura-Humorului, unde a stat închis peste noapte, iar dimineaţa l-au încolonat cu alţi intelectuali, în majoritate români (preoţi, învăţători şi funcţionari) şi i-au expediat legaţi în Vatra-Dornei. Pe tot drumul, deţinuţii au fost scuipaţi, ghiontiţi, bătuţi şi pălmuiţi de jandarmii austrieci şi acuzaţi ca trădători de ţară. De la Vatra-Dornei până la Prundu-Bârgăului – se mai spune în scrisoare – au fost aduşi pe jos, iar apoi cu trenul până la Bistriţa, de unde, fiind închişi, numai foarte puţini au fost eliberaţi, ceilalţi au fost spânzuraţi, după ce în prealabil au fost bătuţi, jefuiţi de ceea ce mai aveau asupra lor şi chinuiţi. Mama, imediat după arestarea tatei, l-a urmărit, şi numai datorită ajutorului unor buni români, ca protopopul Eliseu Dan şi familia Dumbravă, tatăl meu a fost eliberat. La Tribunalul militar din Bistriţa erau şi doi români, un căpitan, Beudaş, şi un locotenent, Mătăsar, datorită cărora tatăl meu, fiind găsit nevinovat, a fost pus în libertate imediat după sosirea mamei la Bistriţa”.
În arhiva profesorului Ştefan Lupu există şi alte informaţii despre elibe- rarea din închisoare a învăţătorului bucovinean Vasile Costineanu Beuca. Iată o scrisoare a profesorului pensionat Traian Dumbravă, de loc din Bistriţa, însă domiciliat în Câmpulung-Moldovenesc, trimisă în data de 5 decembrie 1970: ”Într-o dimineaţă a sosit la noi d-na Costineanu într-o stare sufletească deplorabilă, trimisă de fostul protopop Elisei Dan, unchiul mamei mele, care i-a spus că mama este în stare să facă totul pentru eliberarea d-lui Costineanu, căci tatăl meu era pe front. Imediat, după ce a servit-o cu mâncare, mama s-a dus la ”főispán-ul”, adică la prefectul judeţului”.
Cu toate contrazicerile din afirmaţiile cu privire la persoanele care l-au sprijinit să scape din închisoare, realitatea este limpede: învăţătorul Vasile Costineanu Beuca din Bucovina a fost arestat în mod abuziv, din ordinul colonelului de jandarmi Eduard Fischer, escortat la Bistriţa, cu lanţuri la mâini şi la picioare, împreună cu alţi deţinuţi politici, ridicaţi de la casele lor, ca şi el, fără vreun motiv legal, şi dat pe mâna Curţii marţiale din acest oraş, care avea să-i pună sentinţa de moarte, într-un timp cât se poate de scurt.
Medicul Octavian Buduşan din Bistriţa, pe atunci elev la liceul german, îşi aminteşte că printre cei aduşi la închisoarea din Bistriţa se afla un preot dintr-o comună din apropierea oraşului Câmpulung Moldovenesc, denunţat de un localnic, că după retragerea armatelor ruseşti, s-ar fi urcat într-o seară în turnul bisericii şi de acolo ar fi făcut, cu o lanternă, semnale ruşilor că austriecii se apropie de sat.
În cercetările sale, profesorul Ştefan Lupu reuşeşte să culeagă informaţii cu privire la execuţiile din lagărul de la Bistriţa, relatate de doi localnici, Ion Irimie, fost elev la Şcoala Civilă de băieţi în timpul Războiului Mondial, iar celălalt un om în vârstă, de origine bucovineană, pe nume Nicorovici.
Aducându-şi aminte de execuţiile ce au avut loc în anul 1916, aceştia relatau că la intersecţia dintre strada Paielor şi strada Toamnei, într-o sală de la parterul şcolii, erau îngrămădiţi cei condamnaţi la moarte, şi ţinuţi timp de 24 de ore până la executare.
În curtea şcolii era un zid, în faţa căruia erau înşiraţi câţiva stâlpi, de care cei condamnaţi erau legaţi pentru a fi împuşcaţi. Acest ritual sinistru era executat de către un pluton de jandarmi, conduşi de un subofiţer.
După ce aşezau patul armei pe pământ, li se comanda ”stânga împrejur”, şi apoi ”încărcaţi armele”. La comanda ”ochiţi şi trageţi”, soldaţii le duceau la ochi şi descărcau puştile în condamnaţi.
Cei doi îşi amintesc că printre cei executaţi au fost şi o adolescentă în vârstă de 16 ani ”foarte frumoasă, cu părul blond şi bogat”, pe nume Maricica Ivasciuc, şi era originară din judeţul Storojineţ. Motivele pentru care a fost condamnată la moarte erau neclare, iar în mulţimea care asista la execuţie se zvonea că ar fi tras clopotele de la biserica din sat, pentru a vesti pe locuitori de apropierea trupelor austriece. După ce plutonul de execuţie a tras, o parte din craniu, cu un smoc de păr, a sărit pe unul din pereţii şcolii şi s-a agăţat de un geam. După câteva zile, elevul Irimie Ion a desprins bucata de craniu şi a îngropat-o între florile din grădina avocatului Gavril Tripon, care îşi avea locuinţa în apropierea şcolii.
În zilele în care aveau loc execuţii, cursurile şcolii erau suspendate, iar elevii curioşi, urmăreau execuţiile din podurile caselor din vecini. După afirmaţiile profesorului Traian Dumbravă, pe atunci elev al acestei şcoli, se pare că au fost executaţi peste şaptezeci de români bucovineni.
Cadavrele celor executaţi erau îngrămădite în lăzi de scânduri şi transportate cu căruţele militare în cimitirul românesc, fără nici un ceremonial şi semn la groapă.
Cei condamnaţi la moarte prin ştreang erau duşi, sub escortă militară, la ”poligonul de tragere”, amenajat în afara oraşului, în pădurea Schullerwald. Bistriţenii vor denumi acel loc ”Valea Acăstăilor”. Uneori condamnaţii erau puşi să-şi sape singuri gropile, în care erau aruncaţi după executare.
Într-o însemnare a procurorului pensionat Nicolae Cosma, fost elev în anul 1917 a şcolii din Bistriţa, se evocă o scenă care românilor le-a provocat multă satisfacţie.
"Într-o zi, din celula închisorii a fost scos un deţinut cu o statură impozantă care, văzându-se uşurat de lanţurile de picioare, a izbit cu pumnul capul soldatului care îl păzea, a sărit gardul în stradă, şi de acolo, prin grădinile şi uliţele din cartier, a ajuns la râul Bistriţa, pe care l-a trecut prin ploaia de gloanţe trase de urmăritori şi a dispărut în pădurea Schiffenberg, fără a mai fi putut prins."
Pentru 22 de ani întreaga Bucovină îşi va găsi locul firesc în cadrul statului naţional unitar român, după ce ”o sută patruzeci şi patru de ani a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care ne-a nesocotit drepturile de popor băştinaş”.
Începând din anul 1916, generalul Eduard Fischer a fost considerat inamic de război al României. La începutul anului 1919, acesta este luat prizonier de către autorităţile române, şi internat, împreună cu soţia, într-un lagăr de lângă Iaşi. Prin decret regal, Generalul Eduard Fischer a fost eliberat în anul 1920 şi trimis în Austria, unde la 25 octombrie 1927 a fost decorat pentru ”faptele sale de vitejie, pe frontul din Bucovina”, primind titlul de Cavaler al Ordinului Maria Terezia. A fost înmormântat în anul 1935 cu onoruri militare, în cimitirul Hietzing de lângă Viena.
Când puţinii care ştiu adevărul vorbesc despre cruzimea autorităţilor austriece ocupante, despre adevărate atrocităţi comise de jandarmii imperiali asupra românilor îndeosebi, mulţi dintre noi ne declarăm uluiţi…
Situația de față a fost publicata de Viorel Nicolae prin preluare din surse deschise
Comentarii
Trimiteți un comentariu